Caută 
4 MIN
Recitesc cateva carti memorabile (editate la inceputul secolului XX) despre „Iasii de odinioara". O lume uimitoare, din pacate, complet disparuta, a fiintat pe cele sapte coline atat de familiare noua astazi. Pline de dramatism, in Iasul taditional, sunt, de pilda, ascensiunile si prabusirile sociale, financiare sau, pur si simplu, morale ale marilor clanuri boieresti. Un exemplu ramane familia Beldiman, prin ultima reprezentanta insemnata a ramurii sale moldovenesti – Coana Marghiolita. Aceasta pastrase (spre sfarsitul secolului al XlX-lea) o buna parte dintre virtutile faimosilor ei inaintasi. Era impunatoare, evlavioasa si deosebit de generoasa. Mai ales calitatea din urma se accentua in anii senectutii, amenintand – ca orice exces – sa se transforme in opusul sau, adica in viciu. Dupa o lunga sedere la mosia din Socola, Marghiolita Beldiman se muta in casa pe care o avea pe strada Gandu (mai jos de Piata Unirii), pregatindu-se de o batranete linistita. Isi insura cei doi fii – Alecutu si Vasilica -, oferindu-le, entuziast, o buna parte din bunurile familiei. Cronicarul consemneaza aceste "donatii" cu rigurozitate de arhivar: "20 coti de dantela, cu 10 galbeni cotul", "lingurite de aur, argintarii de tot felul, jumatate oca peteala de argint si multe alte icoane frumoase", "o bratara cu trei spicuri de grau, briliant, smaragd si rubin", "o brosa de smaragd mare", "ceainice scumpe, paharute si sfesnice de-ti lua ochii", "sipetele de la trasuri" si altele. Mai tarziu, a dat nepotilor cei 1000 de galbeni mosteniti de la parinti. Sambata pregatea adevarate ospete pentru saraci (in curtea casei de pe Gandu), infasurand, alaturi de servitori, mii si, uneori, zeci de mii de sarmale. Oferea tuturor, cu generozitate, din averile familiei, pastrand pentru ea doar obiectele bisericesti de care era foarte atasata. In mod firesc, la un moment dat, Coana Marghiolita cazu in saracie, fiind nevoita sa-si vanda casa (pe un pret derizoriu) pentru a putea supravietui. In ultimii ani de viata, niste rude bucurestene – din ramura munteana a familiei – ii trimiteau lunar 100 de galbeni, implorand-o sa-i tina pentru nevoile ei. Batrana continua sa imparta insa putinul avut cu saracii, privind, din caind in cand, la tabloul din tinerete (care o infatisa in plina glorie istorica) si spunand cu umor: "Fost-ai, leleo, cand ai fost!".
Impresionanta este si imaginea Elenei Sutu, prima aristocrata din Iasi cu educatie academica stralucita, calatorita prin Europa si Asia, angajata in mici actiuni reformatoare, menite sa emancipeze marginalizata femeie romana. Datorita frumusetii sale, d-na Sutu fusese supranumita "la belle Hélène", fiind nelipsita din cercurile elitei mondene, dar si ale celei intelectuale (un bun prieten al familiei Sutu era P.P. Carp). Inrudita cu marile familii de spirite liberale – Stroici si Latescu -, "la belle Hélène" nu se dezmintea, organizand (la mosia din Hudesti – Dorohoi) impunatoare petreceri la care participau atat boieri, cat si tarani. Isi crease, de asemenea, renumele de ocrotitoare a studentilor sotului ei (M. Sutu, procuror general si consilier al Curtii de Apel din Iasi, suplinea totodata o catedra la Facultatea de Drept a Universitatii). Picati la examen de acesta, ei veneau spasiti la Coana Elencu, incercand sa o induioseze. Cu timpul, autoritatea si averile familiei scazura, "la belle Hélène" pierzand treptat din faima sa de altadata. La moartea ei, cateaua Bella (favorita Elenei) se intinse alaturi de catafalc, fiind cu greu indepartata. Un alt caz interesant ramane cel al Anutei Latescu-Bals, fiica hatmanului Teodor Bals, o femeie extrem de energica, o "Vidra" ori o "Lady Macbeth" a Iasului traditional. Isi administra singura mosiile si averile, lasandu-se dominata doar de o singura slabiciune: jocul de carti. Odata, pierdu un proces (legat de o proprietate) la Tribunalul din Piatra-Neamt. Afland sentinta, Anuta Bals merse calare pana la Curtea de Judecata. Intra in plin proces (al judecatorului care – considera ea – o nedreptatise) si il lovi cu cravasa pe inaltul magistrat. Din cauza gravului ultraj, ea fu arestata si transferata la Penitenciarul de pe strada Pacurari din Iasi. Aici – in saptamanile de detentie – forta personalul sa o trateze conform rangului sau boieresc. I se adusera toti servitorii – care dormeau alaturi de celula ei -, iar seara i se permise sa organizeze lungi partide de carti. La ele participau reprezentanti ai elitei iesene si, se spune, chiar directorul inchisorii, admirator fervent al aprigei boieroaice. Coana Anuta disparu, la randul ei, de pe prima scena mondena a Iasului in anii batranetii, murind, intr-un fel de recluziune autoindusa, in casa fiului sau Iorgu Latescu, prefect al politiei orasului la vremea respectiva. Toate familiile marilor boieri moldoveni – asemenea comunitatilor unde traiau – au cunoscut o succesiune (inevitabila) a gloriei si decaderii. Desi, intr-un anume sens, istoria parea sa stea in loc in acele timpuri patriarhale, ea isi urma in fapt dinamica sa inefabila, substituind colectivitatile, mentalitatile si, in primul rand, indivizii, intr-un ritm ametitor. Totusi, vorba unui personaj shakespearian, "roata nu se invartise inca pana la capat".
