Intoarcerea acasa

Nu demult, intr-un articol din Jurnalul National, Mircea Cartarescu prezenta, in culori terifiante, socul cultural pe care l-a trait, la intrarea in tara, dupa mai multe luni petrecute in lumea civilizata. Insolenta vamesilor, escrocheriile la tot pasul, drumurile de cosmar, cu cratere asemanatoare celor lasate de bombardamente persistente, ziarele tipind dement despre deconspirare, surprizele monumentale, cu iz de societate balcanica, nebunia, cersetoria, cozile, praful, saracia si, in sfirsit, nelipsitul horror autohton (scriitorul povesteste cum a gasit, pe robotul telefonului, vocea unei femei care-i adresa, absolut gratuit, injurii inimaginabile, invective scelerate, greu de reprezentat, tisnite dintr-un fond obscur, reptilian, imposibil de asociat unui individ traitor intr-un spatiu cit de cit umanizat) i-au dat fiori de gheata autorului, facindu-l sa se intrebe, legitim, ce se intimpla cu noi? Avem o gena deviata, sintem irecuperabili, neguvernabili, trogloditi? Intrebari, sa recunoastem, pe care ni le punem cu totii in clipele acestor spectaculoase reveniri la matca. Nu o data, am trait eu insumi tortura „readaptarii”, trecind prin infricosatoare frustrari si acceptari. Mi-am zis mereu ca, la urma urmelor, aceasta este Romania actuala, iar ea ne insoteste oricum, intr-un strat adinc al subconstientului nostru, oriunde ne-am afla pe mapamond. Ca atare, nu ar mai trebui sa constituie o surpriza revelarea sa nemijlocita in momentul intoarcerii. Si totusi…
In cele ce urmeaza, voi face insa un efort de perceptie inversa, „optimista” asa-zicind, a tristei realitati, bazindu-ma pe o experienta personala. Este, daca vreti, o amagire, cu motivatii strict subiective, indispensabila supravietuirii clipei revenirii in tara. Asadar, acum doi-trei ani, am petrecut un anumit interval la Universitatea Sheffield din Anglia, unde am predat un curs de literatura (americana) veche. Am fost acolo la sfirsitul iernii si inceputul primaverii, o perioada excesiv de ploioasa, mohorita chiar si pentru standarde britanice. Am avut enorm de lucru, astfel incit timpul dedicat contemplatiei si nostalgiilor era aproape inexistent. Seara tirziu doar, cind se linisteau toate, gaseam citeva minute pentru a privi strada, de la fereastra casei unde locuiam. Fusesem gazduit in vila (imensa) a unui profesor din Catedra de Engleza locala, profesor care, generos, refuzase insistent sa ma lase sa-mi cheltuiesc banii la hotelul Universitatii. Statea singur intr-o cladire victoriana (identica, am observat surprins, cu cele citeva zeci aflate pe strada respectiva), cu trei etaje si nenumarate incaperi. I s-ar fi parut anormal sa nu ofere adapost, in asemenea conditii, bietului scholar estic, descins pe mealeaguri engleze. Strada avea ca locatari, exclusiv, profesori universitari si medici – legati cumva, profesional, de apropiatul campus din Sheffield. In ciuda faptului ca locuitorii zonei nu intrau in categoria „bogatilor adevarati” din Marea Britanie (ei se situau, in estimarile engleze, undeva la nivel de upper middle class), stilul lor de viata putea trece drept fabulos pentru profesorasul roman, vietuitor in bloc comunist si posesor (mai nou) de Logan bastinas. Acele scurte contemplari ale peisajului, de la fereastra camerei, erau suficiente pentru a-mi intari observatia in cauza.
Cu toate acestea, ceva lipsea din decorul dezvaluit mie in clipele respective, de reverii noctambule. Ploaia (nesfirsita) care lovea sacadat tigla acoperisurilor, pustietatea strazii si singuratatea locatarilor ei (am descoperit, in Anglia, un lucru interesant: un mare segment al populatiei in virsta a trecut prin experienta divortului, in general, odata cu maturizarea copiilor si plecarea lor de acasa, traindu-si ultimele decenii ale vietii in regim de celibat; aceasta era si situatia profesorului la care locuiam si a altora pe care i-am cunoscut) iti induceau, inevitabil, un sentiment de vag disconfort, colorat cu melancolie acuta. La cite un geam luminat, din casele vecine, vedeai un cap albit, luminat albastru de ecranul vreunui computer. Erau oameni singuri, destul de austeri, vietuind in acesti mastodonti arhitecturali victorieni. Pareau sa pluteasca intr-o lume a tuturor posibilitatilor, cu exceptia uneia: a bucuriei vitale, a entuziasmului exercitat de clipa prezenta. Nimeni nu se arata dispus sa-si savureze macar propriul confort, daca nu existenta in ansamblul ei. Zilele treceau in aceeasi rutina (monotonie?) insurmontabila, ce nu lasa loc vreunui chicot ghidus, pentru a nu mai vorbi de voiosie. O tacere mohorita, ca si vremea, se pogora pe casele amintite, impreuna cu intunericul noptii. Totul incremenea pina a doua zi, inclusiv emotiile indivizilor. Invariabil, te furnica atunci nevoia unui pahar (mare) de scotch – pe care, de altfel, il si intuiai dosit undeva linga tastatura calculatorului cu ecran albastriu.
Intimplarea a facut sa revin in Romania catre sfirsitul primaverii, cind copacii nostri au un aer maiestuos si emana parfumuri ametitoare. Dupa ploaia engleza, lumina Bucurestiului mi se parea absolut orbitoare. Gropile din asfalt, ocolite de cumnatul meu bucurestean (care m-a pescuit de la Otopeni), cu dexteritate sofereasca autohtona, aveau si ele, parca, ceva vioi, sprintar, ce te determina sa zimbesti usor nating. Pe scara blocului (aceluiasi cumnat – la care mi-am petrecut noaptea dinaintea plecarii spre Iasi) alergau citiva barbati in chiloti si maieuri, cu beri in mina, sa prinda nu stiu ce meci. Liftul mirosea indefinibil, iar pe la usi bintuia un cersetor stirb care tipa „Da-s-mie!”. Cumnatul avea si alti musafiri acasa (se anunta o noapte de dormit pe saltele), musafiri care, la rindul lor in boxeri si maieuri, m-au intimpinat cu urale si pupaturi, grabindu-se sa aduca spriturile. Apartamentul avea o caldura placuta, pigmentata cu miresme innebunitoare, de friptura si sarmalute. Nepotica mea de doi ani m-a apucat de un deget si m-a tras, cu hotarire, la fereastra din sufragerie: „Codin, uite, Caza Boboului!”. Am privit cu atentie pe geam. Intr-adevar, in sus, pe deal (cumnatul meu locuieste in Mihail Sebastian), luminata ca un pom de Craciun, se dezvaluia, in toata splendoarea ei, cea mai mare cladire din lume dupa Pentagon. Nu stiu daca atunci am fost cu adevarat fericit. Ar fi prea greu sa-mi dau seama. Am simtit insa, cu siguranta, ca traiesc, ca sint viu si nimic nu mi-ar fi putut lua acest sentiment in clipa cu pricina, degustata pina la ultima picatura, aidoma unui pahar cu Pepsi pe vremea lui Ceausescu. Nu vreau sa-l contrazic pe Cartarescu si nici pe mine insumi (in primul paragraf). Vreau numai sa spun ca, uneori, dincolo de depresie, am putea vedea si jumatatea plina a paharului, pe parcursul acestor grandioase intoarceri acasa. Asa ne sfatuia si domnul Adrian Mutu, dupa dezastruoasa partida cu Bulgaria. Sa vedem si jumatatea plina a paharului! La urma urmelor, s-ar putea ca el sa aiba dreptate.