Caută 
4 MIN
In cronica din 6 martie semnalam Declaratia-apel a
membrilor si veteranilor Consiliului filialei PPCD
Soroca, act ce dezavua „conducerea actuala de virf” –
evident, din cadrul partidului -, cerind convocarea unui
congres extraordinar si, ca atare, „demisia
neconditionata” a lui Iurie Rosca si locotenentilor sai:
Stefan Secareanu si Vlad Cubreacov. Cu ocazia
aceasta pomeneam, intre altele, de „apucaturile de
führer ale «romanului emblematic»” si afirmam ca
„declaratia e un inceput de constiinta de sine a PPCD”,
in ideea ca „de aici incolo demisia nu numai ca e
posibila, dar si, cu putin efort, previzibila”. Ei bine,
dovezile n-au intirziat sa apara. Declaratiei de la
Soroca i-a urmat, la doar citeva zile distanta, o
Declaratie a membrilor biroului permanent al filialei
PPCD Ocnita, chiar mai raspicata in ton si mai exacta
in diagnostic: ca reactie la manevrele de
musamalizare a scandalului, prin ostracizarea si
compromiterea rebelilor. De altfel, textul denunta fara
echivoc „modul in care actuala conducere, in frunte cu
presedintele Iurie Rosca, vicepresedintii Stefan
Secareanu, Vlad Cubreacov, se rafuieste in stil
bolsevic cu acei colegi care au o alta viziune asupra
situatiei reale din partid” si arata rece, oarecum
matematic (lipsind parantezele), ca liderul partidului
„uzeaza de metode staliniste de razbunare”.
Am citit materialul in Jurnal de Chisinau (nr. din 17
martie a.c.) si, o pagina mai incolo – in interviul pe care
il acorda publicatiei unul dintre semnatari, pe numele
sau Valentin Chilat, presedintele demisionar al filialei
in cauza (impreuna, apropo, cu tot restul biroului, plus
doi sau trei membri de rind, ceea ce ne livreaza un
important indiciu de stare morala: doar de la defunctul
PDAM – Partidul Democrat Agrar, cu pitorescul, dar
uitatul azi Dumitru Motpan in frunte – mai pleca lumea
in corpore, celule sau filiale intregi) – m-a amuzat sa
descopar o fina, probabil involuntara, dar cu atit mai
semnificativa discrepanta. Termenul proxim – pentru
numita conducere – e aici altul, din „polul opus”, s-ar
parea, desi esential (spun, desigur, banalitati)
afinitatea intre cele doua figuri – sau, mai exact, intre
ideologiile pe care le personifica – este de mult si
univoc stabilita (chit ca Europa face si azi pe niznai
cind vine vorba de Gulag). Dar iata si termenul cu
pricina: „Rosca este un monstru care Doamne, fereste!
sa ajunga presedintele tarii. Istoria are deja exemple
concrete – Hitler! Acesta tot pe cale democratica a
venit la putere”.
Public, din cite stiu, e pentru prima data cind se fac
asemenea asimilari de imagine in legatura cu Rosca.
Latentele – indelung fermentate! – iata ca incep sa iasa
la suprafata. Un Stalin micut (sau un fürer, dupa caz,
caci umoarea i se cunoaste prea bine) actualul
presedinte al PPCD a fost si mai inainte, din capul
locului, cred, dar pactul incheiat cu Voronin –
dusmanul sau asa-zicind natural – a umplut cupa. Cei
care, in teritoriu, si-au pus osul la contributie,
suportind umilinte si privatiuni, an dupa an, spre a-si
vedea formatiunea reprezentata in parlament, s-au
simtit tradati si umiliti dincolo de limita suportabilitatii.
Rosca i-a aruncat in derizoriu: „Asumindu-ne
partinitatea PPCD, pierdeam orice posibilitate de
angajare in cimpul muncii, iar cei ce posedau o functie
oarecare in cel mai scurt timp ramineau someri. Iar
astazi din mila lui Rosca trebuie sa suportam rolul de
capitulanti in fata celor care isi bat joc de acest popor.
Orice vot pro PPCD a fost adus cu suferinta, cu mari
jertfe, ca mai apoi la 4 aprilie 2005 sa fie daruit cu atita
usurinta lui Voronin, fara consimtamintul nostru”.
Starea aceasta de spirit e generala in partid si daca
totusi este prematur sa vorbim de un colaps, nu incape
indoiala ca sufragiile, la urmatorul scrutin, vor cobori
catastrofal sub actuala cota de noua la suta. Chilat
admite cel mult patru procente, estimind ca „profesorii
de istorie si limba romana, deportatii, tineretul, care
este nonconformist, n-o sa mai voteze cu el”, cu
Rosca adica; si, fiind vorba de un vechi membru de
partid, fost deputat in parlament, cu notiunea
ansamblului asadar, trebuie luat aminte. Ma indoiesc
insa ca tartorul este „ghidat de frica de a nu fi ales in
functia de presedinte al partidului”, cum se spune in
Declaratie (drept pentru care a si fost declansata
ofensiva impotriva vechii garzi – exact cum a procedat
Iosif, la timpul sau!). La cit fler are, era imposibil sa nu
fi anticipat un astfel de efect. Cum miza pe care ne-o
flutura cu atita aplomb pe dinainte – interesul national
si alte alea – s-a dovedit o bula de sapun, intrebarea e
daca doar pielea proprie (alias averile, binisor
stratificate intre timp, caci si patriotismul renteaza
citeodata) era, la 4 aprilie, in cauza. Cind refaci,
episod cu episod, traiectul de pina acum al formatiunii,
cind pui faptele cap la cap, cind vezi cum au fost
ratate sansa dupa sansa – de independenta
economica, de integrare teritoriala, de racordare la
valorile comunitatii europene, de normalitate, in sfirsit –
, te izbeste consecventa cu care s-a mers in esec,
caracterul sistematic al devierii acestor idealuri pe apa
simbetei. Teama-mi-i ca Rosca n-a fost niciodata un
lider, in intelesul strict, clasic al cuvintului, ci o coada
de topor: mai abila si tupeista decit altele. Dar odata si
odata culisele acestui „prezent miselit” isi vor da
poalele peste cap…
