Istorii… literare

In ultimii ani au aparut tot felul de istorii literare care au stirnit numeroase controverse. Asteptarile fiind foarte mari, dezamagirile au fost pe masura. Publicul, dar mai ales criticii ar fi dorit niste istorii literare infailibile. Doua sint reprosurile principale aduse unora dintre aceste scrieri: prezenta sau absenta, in sumar, a unor scriitori; judecatile de valoare emise despre opera lor, radical sau usor schimbate fata de cele cu care ne obisnuisem.

Eu unul  nu cunosc istorii literare infailibile. Poate doar Bunul Dumnezeu ar putea scrie o astfel de istorie. Nu cunosc nici istorii care se ocupa de … Istorie, infailibile. Pina si unele dintre cele antice erau scrise la comanda, sub protectia sau sub amenintarea unui cezar. Istoriile adevarate sint cele secrete, de sertar. Restul e… istorie. A se vedea efortul (laudabil), din ultimele doua decenii, pe care il fac istoriografii spre a ne prezenta o istorie a tarii cit mai aproape de adevar. Dar si aceste istorii sint considerate alternative. Alernative la ce? Probabil la o Istorie oficiala, academica, scortoasa si bortoasa. Insa tot ce cade sub incidenta oficiala stirneste suspiciuni, cum e si normal, dupa 40-50 de ani de dictatura. Reflexul conditionat al acesteia, inculcat pina-n praselele natiei, a stirnit atacuri furibunde inspre istoricii care au indraznit – precum Boia, Constantiniu, Scurtu – sa rescrie dintr-un unghi personal Istoria. Singurul care a scapat nevatamat – probabil datorita charismei sale – a fost Neagu Djuvara.

Cu istoriile literare treaba e si mai laxa. La drept vorbind, nu stiu de ce se incapatineaza unii critici si istorici literari sa scrie neaparat, fiecare, cite o istorie a literaturii romane. Toti vor sa-i concureze, eventual sa-i obscurizeze, pe Lovinescu, pe Calinescu… Intre istorici, din cite stiu, exista o specializare pe epoci si n-ai sa vezi niciodata un specialist in Evul Mediu (sa zicem) dindu-se expert in istoria celui de-al doilea razboi mondial… Si-n literatura pare sa fi fost tot asa, pina s-au amestecat apele si criteriile. Un Nicolae Cartojan a scris Istoria Literaturii Romane Vechi, si atit. Din asta s-au infruptat toti, inclusiv Calinescu, Lovinescu – si mai ales cei care au redactat, ulterior, istorii literare, oficiale sau personale. Eram student cind a aparut (in 1965?) – adevarata surpriza! – o Istorie a Literaturii Romane semnata de George Ivascu, care se afirmase pina atunci doar ca autor de recenzii, fauritor de reviste (era principala lui vocatie) si … vechi militant comunist. A trecut asa, ca o boare, zvonul ca Istoria… nu-i scrisa chiar de el, ca a lucrat cu … negrisori. Prin anii ’90, istoricul literar Dan Zamfirescu, aflat intr-un moment de gratie marturisitoare, a recunoscut nu doar patriotica sa colaborare cu Securitatea, ci si faptul ca partea de istorie veche din Istoria… lui Ivascu de minuta lui fu scrisa.

Poate ati uitat, dar si Eugen Barbu a semnat (nu zic: a scris) O istorie polemica si antologica a literaturii romane, in care ii desfiinta, ii ridiculiza mai ales pe scriitorii care erau in raspar cu puterea, care faceau oarece rezistenta prin cultura. Se vorbea la telefonul fara fir ca si aceasta Istorie… a fost compusa  cu ajutorul unor "negrisori", ceea ce nici n-ar fi de mirare, atita vreme cit acestia il ajutau cu sirg la "intertextualizarea" unor romane, (Incognito, Saptamina nebunilor) pe cind intertextualismul inca nu se stia cu ce se maninca, cel putin la noi.

Dincolo de aceste prestatii ilicite, vreau sa punctez faptul ca epoca unui Pico della Mirandola, expert in toate, a cam trecut, secolul XX si mai ales al XXI-lea, in care vietuim, obligindu-ne la o specializare draconica, pe felii, uneori, infinitezimale. Cred ca si epoca Istoriilor Literare a cam trecut, cel putin a celor "de la origini pina in prezent". Sint mai plauzibile si mai incitante, acum, istoriile unor perioade, ale unor teme si motive, chiar ale unor … excentritati literare, sau de orice soi. Pentru… depozitarea autorilor avem dictionarele, atit cele academice, cit si cele de autor, iar din ’90 incoace au aparut atitea dictionare, incit, cred, pot satisface (aproape) toata lumea literara. Aici subiectivitatea este cit de cit strunita, lexicograful cintareste si dramuieste fiecare cuvint, tentind o prezentare obiectiva a autorului. Asa este Dictionarul Literaturii Romane realizat de filologii ieseni de la Institutul "Philippide". Sau Dictionarele academice de la Cluj, aparute in coordonarea lui Mircea Zaciu, ori, mai tirziu, a lui Aurel Sasu. In alte cazuri insa, coordonatorii le-au dat mina libera autorilor sa se autoevalueze, iar unii dintre acestia, suferind de autorlic, s-au dat in stamba, de mai mare risul.

De la Calinescu pina la Manolescu, toate Istoriile… sint subiective. Si mai toate au dimensiunea unei caramizi cu care il poti lasa pe cineva fara suflare… S-ar parea ca masivitatea impresioneaza si anihileaza orice reactie. Un Marian Popa aduna intre copertile celor doua volume ale Istoriei literaturii romane de azi pe miine 2500 de pagini in care, precum la Junimea de altadata, anecdota primeaza. Doar ca aceea de la Junimea era cenacliera, orala, au nu scrisa. Critici literari acribiosi, precum Dan C. Mihailescu, au   identificat in structura acestei caramizi spongioase nu doar ingrediente din mai vechiul Dictionar de literatura romana,  ci si minunate judecati de valoare extrase din notitele informative cu care autorul Comicologiei  (stabilit, in semn de protest, in Germania, pe atunci Federala) ajuta Securitatea sa patrunda subtilitatea fenomenului literar. Alex Stefanescu scrie cu enorma ironie (pe buna dreptate) despre… enormitatea cantitativa si calitativa a Istoriei… lui Popa, insa citiva ani mai tirziu scoate el insusi o Istorie a literaturii romane contemporane (1941-2000), supraponderala: 2105 pagini, cu 1500 de ilustratii. Ambitia lui Alex a fost de a continua, in dimensiuni si in spirit, Istoria… lui Calinescu din punctul (anul) in care acesta o lasase. Dar asa cum el insusi criticase Istoria… lui Marian Popa, si lui i se reproseaza "lipsa de structura si metoda, absenta unor criterii literare". 

Laurentiu Ulici intentiona sa scrie o istorie a literaturii romane luind-o invers, din  prezent spre origini. N-a apucat sa redacteze decit un volum, Literatura romana contemporana. Poezia. Asadar criticul isi sistematizase materia pe genuri literare. In acelasi mod procedeaza Ioan Holban, care a publicat pina acum, dintr-o proiectata Istorie a literaturii romane contemporane in 3 volume, opul consacrat Prozei. Criticul iesean ne marturisea ca titlul nu-i apartine lui, ci editorului, care a constatat ca o istorie are mai mare priza la public, se vinde… A se vedea si Istoria secreta a literaturii romane, a lui Cornel Ungureanu, incitanta incepind de la titlu. 

In fine, peste toate astea se aseaza, ca o lespede, Istoria critica a literaturii romane, a lui Nicolae Manolescu, cea mai asteptata, mai laudata si mai criticata dintre toate. Cum e si normal, asteptarile fiind pe masura celui ce a insemnat principala instanta critica timp de peste doua decenii. Provocarile Istoriei… lui Manolescu au produs adevarate falii in cimpul literar romanesc, mai ales in ceea ce priveste respectarea – sau nu – a canonului, (mai) noua marota a metodologiei critice. (Nu ma indoiesc ca va intra si aceasta in desuetudine, asa cum au intrat atitea altele.) Peste toate insa s-a disipat intrebarea hamletiana: a fi sau a nu fi in Istoria… lui Manolescu. Desigur, avind oarece autoritate literara, sint greu de suportat revizuirile lui Manolescu, minimalizarea sau augmentarea unor autori, fata cu parerile mai vechi ale criticului. Si mai dureroase sint absentele, ignorarea unor scriitori, indeosebi a celor din provincie. Sa zicem ca acestia din urma n-au incaput in canonul manolescian (dupa cum n-au intrat nici in cel al lui Alex Stefanescu sau al lui Marian Popa, presupunind ca l-ar avea). Ca o consolare pentru toti frustratii: o istorie literara este importanta nu doar prin prezente, ci si prin absente…