La cirese

Cred ca era in 2006, cind am fost martor unei scene cit se poate de hazlii. Eram la Amnas si iesisem intr-o seara in fata curtii ca sa cosesc iarba, cind aud sunind un mobil. Nu mi-am dat seama imediat de unde venise sunetul – pina-n momentul in care un tinar dintr-unul din ciresii din curtea casei parohiale evanghelice de vizavi raspundea in gura mare la apel. (Pe atunci, casa parohiala inca nu era inchiriata unei – daca am inteles bine – asociatii din care face parte si regizorul Radu Gabrea, cel cu „Cocosul decapitat", dupa romanul lui Eginald Schlattner, si acelasi care acum un an a filmat la Amnas scene pentru ecranizarea altui roman al temerarului preot luteran din Rosia de linga Sibiu.) Ei bine, ce-mi raspundea flacaul:

– Bai, nu pot vorbi acum, is la cirese!

Cind am vazut in Piata Alexandru din Iasi cum apareau ciresele de anul acesta, mi-am si zis ca s-a facut timpul sa plec la un moment dat si eu la Amnas – printre altele si pentru ca imediat dupa sura a rezistat peste ani un cires relativ batrin, cu cirese timpurii. Dar nu m-am suit imediat in tren, stiind ca intre vremea din Iasi si cea din Amnas e-o diferenta de cel putin o saptamina. Cind am ajuns duminica in sat, aveam sa constat ca ciresele noastre abia de dadusera-n coacere.

Mi-am vazut de treburile principale pentru care ma deplasasem la tara, am cosit, adica, iarba cit mine de mare din curte, am desocat si dezburuienit marginile. Cu pauzele de rigoare obligatorii – caci din jumatate-n jumatate de zi mai dadea ploaia.

Luni seara, citind la masa din camera mica, cu radioul mergind, parca auzeam ceva. Am iesit in curte – un tinar ma strigase, altul statea in usa de la poarta. Cum naiba au intrat astia, m-am intrebat in sinea mea, stiind de fapt singurul raspuns posibil: uitasem sa inchid cu zavorul!

– Nenea, ne dati voie sa mincam niste cirese?

– Ma baieti, da’ nici nu-s coapte inca!

Au stat ei un pic, nedumeriti parca. Parca nu se asteptasera la un refuz – ori nu m-au crezut ca nu-s coapte inca ciresele mele. Intre timp, incepuse din nou sa ploua. Si m-am trezit adaugind ca o scuza in plus (si aiurea).

– Si apoi nu vedeti ca ploua?

Au plecat. Nu cred c-ar fi avut ei vreo problema cu ploaia – si, evident, nici cu faptul ca ciresele nu erau coapte, ci doar pe cale de. Ce, n-am mincat si eu, copil fiind, destule cirese de cum se colorau un pic?

Marti, dupa ce a plouat pina spre prinz, am iesit apoi sa cosesc si iarba din fata curtii. Dupa ce-am terminat de cosit, am facut pauza de masa, iar apoi m-am apucat de curatat santul. Si m-am trezi din nou abordat – de doi pusti, de data asta. Unul m-a salutat inca de la vreo 30 de metri, de nu stiam daca-mi zice mie buna ziua sau altcuiva. Inaintind spre mine, a mai spus de vreo doua ori buna ziua. Apoi, intrebarea saptaminii:

– Nenea, ne dati voie (intre timp facuse jonctiunea cu pustiul venit din susul ulitei) sa mincam niste cirese?

– Pai, nu sint coapte inca, mai baieti!

Credeam c-am inchis subiectul, dar cei doi pusti au intirziat s-o ia din loc. Mai-mai sa le zic: asteptati si voi pina joi, joi plec, apoi puteti minca din cires cite cirese vreti. Dar nu le-am spus nimic.

Concluziile zilei de marti: 1. cind cineva te saluta inca de departe, fii sigur ca odata ajuns in dreptul tau are o treaba cu tine, iti cere ceva… Argument in plus: o tiganca m-a salutat tot asa, inca de departe, ca apoi sa ma-ntrebe daca nu vreau sa-mi curete ea santul… 2. Apoi, m-a surprins, cumva, politetea copiilor de-a-mi cere voie sa manince cirese…

Ei bine, miercuri dimineata cerul era albastru de albastru. Dar l-am privit cu neincredere. Mai vazusem eu zile dintr-astea cu dimineti splendide, ca apoi pe la prinz sa apara primii nori si dupa masa, spre seara in cel mai bun caz, sa dea din nou o ploaie zdravana. In fine, era soare plin, si imediat dupa micul dejun mi-am luat foarfeca de vie si secera ca sa termin cu buruienile din jurul zmeurisului din gradina. Ajuns la sura, am deschis zavorul unilateral, am dat sa deschid pe al doilea (actionabil din ambele parti ale usii), dar canci. Zavorul asta era blocat. Ce dracu’, m-am mirat eu. Hm, nu mi-a trebuit mult ca sa constat ca cineva-l blocase din afara! Am dat sa ma strecor pe burta sub poarta in sura, pe unde ies si intra o groaza de ciini fie fara stapini, fie pur si simplu liberi. Dar nu-ncapeam. Poarta! Hait, poarta-i gindita astfel incit, cel putin teoretic, sa n-o poti deschide nici dintr-o parte, nici din cealalta fara sa ai usa deschisa. Am incercat totusi – si-am reusit sa intredeschid cele doua aripi ale portii exact cit sa ma strecor in sura. Intr-adevar, cineva legase zavorul de jos, cel actionabil din ambele parti, cu o sirma groasa. Cineva – cei doi pusti de cu o zi inainte sau cei doi flacai de luni seara? Care dintre ei au vrut sa se asigure ca vor minca in liniste din primele cirese, fara pericolul de-a fi (sur)prinsi?

Mda, asta da inventivitate hoteasca! Nu, nu fac o drama din asta, constient fiind oricum, pe de-o parte, ca mersul la ciresele „vecinului" e-un sport de mare… traditie si e cumva scuzabil pentru pustanii din toate timpurile; pe de alta parte stiu ca, odata plecat, oricum ciresele mele vor fi la liber pentru toate pasarile – zburatoare si nezburatoare… Si inca o concluzie: chestia cu politetea s-a dovedit a fi doar o pojghita de politete, nu strica sa ceri voie, iar daca nu ti se da, gasesti tu cale sa-ti iei ce poftesti! Cit despre inventivitatea hotomana, of, de-ar putea fi directionata macar jumatate din ea spre scopuri mai nobile, spre activitati care macar sa nu mearga-n dauna altuia!… Cer prea mult?

Asta scrisesem miercuri la prinz. Dupa prinz, m-am trezit cu batai in poarta. Era acelasi pustan de marti, de data asta cu alti trei copchii.

– Nenea, ne dati voie sa mincam niste cirese?

Altul, mai mic:

– N-am mai mincat de muuult cirese!…

– De anul trecut, nu-i asa?

Ce naiba – le-am dat. Convins fiind ca nu ei, ci flacaii fusesera hotomanii de cu o zi inainte…

Dar dindu-le voie, parca deschisesem cutia Pandorei.

Nici nu plecasera bine, ca s-au infiintat alti doi pustani.

– Nenea… (cunoasteti intrebarea)?

– Bine, hai, mergeti si voi.

Dar s-au intors repejor. Cica nu-s coapte ciresele!? Si sa nu mai dau voie la altii pina nu se coc!?

Spre seara, alt grup de copii.

– Nenea, ….

– Mai, da’ asta-i singurul cires din sat?

– Pai, mai sint ciresele de la casa parohiala, da’ nu-s coapte inca…

Ma saturasem, le-am zis ca nu mai sint cirese decit pe crengile extrerioare, la mare inaltime.

Ducindu-ma apoi la unul din cele trei (sau patru?) magazine din sat sa-mi iau tigari, niste baieti care jucau fotbal m-au intrebat si ei: „Nenea…"

– Gata, nu mai sint!

Joi dimineata, zavorul actionabil din ambele parti era din nou blocat, dar mai putin „meserias". Care va sa zica, hotomanii „lovisera" din nou.

P.S.: Revelatie: toti copchiii care-au cerut voie sa manince cirese stiau din prima unde-i ciresul. Pare-se ca e-ntr-adevar singurul cires cu cirese timpurii din sat, iar din „greseala" eu am fost acela care-a incurcat socoteala copchiilor…

A, sa nu uit: baietii de miercuri (care s-au infiintat si joi) mi-au cules si mie o jumatate de galeata de cirese. Si mi-au multumit:

– Multumim din tot sufletul!

Ce sa mai zici?