La rascruce de vremuri

Daca lumea este o biblioteca sau o Carte, care se scrie la nesfirsit, cum ne (re)invata Borges, atunci fiecare carte luata in parte isi are destinul ei, ca si fiecare om. Unele au destinul unui mic functionar cehovian, fara suisuri si coborisuri: de la autor la editor, apoi la cititor. Numai autorul cunoaste zbuciumul ei launtric. Altele insa au o soarta zbuciumata, amprenta a vicisitudinilor timpului in care au fost scrise. Firul vietii lor e cind gata-gata sa se rupa, cind se rasuceste si ingroasa, capatind volutele succesului, care, se stie, nu inseamna altceva decit vanitate. Un pacat ancestral uneste pe autor si cititor: primul, care are vanitatea de a crede ca spune lucruri noi, sprijina pe cititor in vanitatea lui de a crede ca va afla lucruri noi. Cu toate acestea, scriem sisific in continuare, iar cartile, in ciuda dictaturilor, a fundamentalistilor de tot felul, a noului Godzila-Google, nu ard si nu mor niciodata.

De astfel de contorsiuni ale istoriei a suferit si cartea La rascruce de vremuri (Editura Anima, Bucuresti, 2009) de Scarlat Callimachi. Destinul, ca o camila oarba, cum metaforizau arabii, a lovit-o crunt. Cartea Printului Rosu-Callimachi a patimit in urma "ciumei rosii" – comunismul, desi, paradoxal, s-a vrut a fi, cel putin partial, o conciliere cu regimul. Insa acesta a fost si norocul ei, caci, ne deschide mintea Averroes, "timpul care roade castelele imbogateste versurile" (iata ce ar trebui sa stie autorii care se pling ca nu au opera din cauza regimului comunist).

In cazul printului Callimachi, "timpul roade castelele" nu e o metafora. In destul de lunga sa viata – a trait 79 de an -, printul a cunoscut marirea si decaderea clasei sale. S-a nascut in 1896 intr-o familie din marea boierime, neam care a dat Moldovei patru domnitori si un mitropolit. Scarlat insa a fost un razvratit care a mers "in raspar" fata de neamul sau, fara insa a se rupe definitiv de acesta. Face facultatea de drept la Paris pe banii familiei, dar, in acelasi timp, scrie in gazetele socialiste, militind pentru rasturnarea regimului si, implicit, a clasei sale. Isi face datoria pe frontul rusesc, ca ofiter de cavalerie (1941-1944), dar, in acelasi timp, este un militant activ al miscarii antifasciste din Romania. A participat la gruparile literar-artistice de avangarda, fiind prieten cu Ion Vinea, a editat la Botosani, unde familia sa avea mosii, o serie de gazete antifasciste, suprimate rind pe rind de cenzura. Cea mai cunoscuta a fost Clopotul, gazeta reinfiintata in anii de „dezghet" ceausist.

Dupa grevele de la atelierele Grivita, a luat apararea muncitorilor, asigurindu-le asistenta juridica fruntasilor miscarii greviste, cu sprijinul unor avocati celebri din Franta. Cu aceasta ocazie si-a capatat in presa vremii cognomenul de „Printul Rosu". Poate ca aici putem afla simburele din care s-a dezvoltat atitudinea sa de stinga: com-patimirea pentru cei multi. Tinarul boier Roman Turculet, personajul principal din La rascruce de vremuri, vadit un alter-ego al autorului, scrie unui prieten, dupa ce vizitase taranii de pe mosie: „Rusinea si durerea a fost mare (sic!) cind am vazut cum traiesc moldovenii nostri (…) Cum de n-au vazut toate aistea parintii si stramosii nostri? (…) Totusi, nici cei mai buni nu s-au straduit sa se intrebe daca e drept ca unii sa se lafaiasca in toate bunurile omenesti, iar altii sa vietuiasca in lipsuri, aproape ca vitele".

Da, iata o intrebare actuala intotdeauna. Pare ca uneori uitam sa ne-o mai punem. Printul Rosu si-a pus-o, insa solutia aleasa de el, cea comunista, a fost un fiasco. Dupa razboi a mai incercat ceva gazetarie politica la Victoria lui Miron Radu Paraschivescu, cel care in jurnalul sau incepea deja sa se debaraseze de convingerile comuniste. Dezamagit a fost si Scarlat Callimachi, care s-a retras din viata politica, dedicindu-se in ultimii ani de viata istoriografiei si scrierii amplului romanul (peste 500 de pagini) despre care facem zicere.

Cum spuneam, cartea are istoria ei. O povesteste cu dulceata de cirese amare editorul ei, prozatorul si publicistul Alexei Rudeanu. Autorul i-a dat romanul domnului Rudeanu, lasindu-i libertatea de a se ocupa de tiparirea ei, insa, evident, in anii socialismului „biruitor" nu putea aparea o asemenea carte cu boieri, chiar daca acestia „compatimeau" cu poporul (sau poate tocmai de aceea). Alexei Rudeanu a fost dat afara de la Clopotul, apoi si din partid. In peregrinarile sale, schimbind domicilii si cautind locuri de munca, a distrus si a ars de mai multe ori manuscrise , taieturi de ziare etc. Insa manuscrisul romanului lui Scarlat Callimachi l-a pastrat si l-a carat vreme de 40 de ani cu el, pentru ca tot el sa-l editeze intr-un sfirsit. Gestul acesta magnific imi aminteste de Ivan Druskin, prietenul lui Daniil Harms, care a tinut manuscrisele acestuia din urma tot vreo 40 de ani, salvindu-le si dintr-un incendiu (A.R. salveaza manuscrisul lui Scarlat de… soareci). Sau, daca nu plictisesc prea mult, imi aduc aminte de acele doua armence care, refugiindu-se de armata turca, au rupt in doua o Biblie de citeva zeci de kilograme si numai asa au putut-o duce. Dupa 20 de ani s-au intors si au lipit cele doua parti la loc, Cartea aflindu-se azi la muzeul Materadaran din Erevan.

Desigur, punctul de vedere „total inedit", cum se exprima editorul, al confruntarii si, ma rog, „lamuririi" intre cei doi poli sociali, boierimea si cei cu credinta comunista, nu rezista. Evocarea societatii moldovenesti antebelice, dar mai ales din anii 40, Botosanii si oamenii sai, recognoscibili in parte de cei de pe aceste meleaguri sau de cei de o anumita virsta si informatie – sunt cistigurile cartii, dincolo de stingaciile narative. Prin valoarea ei evocativa, as aseza cartea alaturi de romanul fluviu In preajma revolutiei de Constantin Stere. G. Calinescu o elogia in Istoria sa tocmai pentru puterea evocativa, chit ca era scrisa neglijent (de fapt, a fost dictata unei secretare). Scarlat Callimachi n-a avut sansa unui Calinescu, dar poate se va ivi acel critic care sa stearga „colbul de pe cronice batrine". Se va ivi? Nimeni nu stie cum va traduce viitorul infinita tesere de ieri si de azi, caci, nu-i asa, Cartea se scrie la nesfirsit.