Legalizarea dopingului?

Cazurile de dopaj din sport au ajuns un fel de subiect de umplut coloanele de stiri ale ziarelor. Aproape ca nu exista zi lasata de la Dumnezeu in care sa nu citesti ca un ciclist, atlet, inotator sau chiar fotbalist s-a servit cu vreo substanta pacatoasa. Urmeaza scenariul-tip: respectivul se jura ca nu a consumat, contraexpertiza confirma rezultatul probei A, pentru a se incheia, ca de obicei, cu suspendarea „trisorului”, pe doi ani sau pe viata, dupa caz. Lupta cu dopingul devine din ce in ce mai mult un subiect banal, dar atunci cind numai intr-o saptamina sint „demascati” cistigatorul Turului Frantei si recordmanul mondial pe 100 de metri, lucrurile se schimba. Numitorul comun in cazurile Landis si Gatlin il constituie testosteronul, arhicunoscutul hormon sexual masculin, revenit la moda intr-o haina noua. Asta, dupa ce a cazut in dizgratie cea mai sofisticata metoda de dopaj, cea prin transfuzia propriului singe, metoda care a facut ravagii in ciclism. Conteaza, insa, mai putin metoda, ci faptul ca s-a ajuns la o lupta surda intre inaltele foruri sportive si laboratoarele care produc asemenea substante-minune, o lupta care seamana cu scrisnirea a doua sabii de inox. Granita dintre decentele „stimulatoare de efort” si „subsantele interzise” se schimba mereu intr-un singur sens si, de fiecare data cind un nou produs este depistat si incondeiat pe lista neagra, specialistii laboratoarelor ce produc asemenea combinatii descopera ceva nou si mai greu de gabjit… pina la proba contrarie. In consecinta, munca specialistilor in domeniu devine din ce in ce mai greu platita, iar a te dopa fara a fi prins devine un lux greu de suportat, mai ales ca – odata si odata – ulciorul se impotmoleste in drum spre fintina. In lumea marilor performeri se spune ca numai fraierii se mai cinstesc cu nandrolon sau stanazolol (chiar si juna eritropoietina s-a demonetizat) si, incet-incet, lumea ciclismului si atletismului – ca sa vorbim doar de cele mai frecvente exemple in domeniu – a devenit un fel de club al favorizatilor sortii.
Ben Johnson si Tim Montgomery, Mihaela Melinte si Dwain Chambers, exemple care, oricit au durut la vremea lor, au devenit banale. Lumea s-a cutremurat acum citeva luni, cind flagelul dopingului a atins pina si nimbul celui mai mare ciclist al tuturor timpurilor: Lance Armstrong, de sapte ori cistigator al Marii Bucle. Si acum, Landis si Gatlin. Dupa taifunul insingerat al doctorului Fuentes, caruia i-a cazut victima toata floarea sportului pe bicicleta, in frunte cu Ullrich, amatorii evadarilor alpine au sperat ca – in sfirsit – vom avea un tur curat, desi lipsit de cele mai mari vedete. De-abia s-au stins ecourile victoriei lui Floyd Landis – vazut de toata lumea ca un nou Armstrong – si iaca bomba: Landis dopat! A urmat socul major pentru amatorii de atletism, care asteptau marele duel al verii: cursa de 100 m dintre Justin Gatlin si Asafa Powell nu va mai avea loc, fiindca primul a fost gasit cu prea mult testosteron.
Cursa dementiala intre organisme si laboratoare pare sa nu mai aiba alt sfirsit decit acceptarea – cu inima strinsa – a dopingului in sport. Pare revoltator? Nu, este revoltator! Pare imposibil? Cu vreo zece ani in urma, Ben Johnson, campionul olimpic la 100 m de la Seul 1988, s-a asezat in fruntea unui Comitet International pentru Legalizarea Dopingului. Atunci, afirmatiile lui „Big Ben” au oripilat lumea sportului. Dopingul este imoral, pentru ca favorizeaza victoria prin mijloace extrasportive si creeaza diferentieri in functie de posibilitati financiare. Dar ce sport de inalta performanta se mai poate face azi fara sume exorbitante? Dopingul este nesanatos, este si acum adevarat, desi vremurile dopajului in masa grosier, gen RDG, au trecut (testosteronul era pe atunci in floare, mai ales la sportive, si acesta este principala explicatie a hegemoniei Germaniei de Est in sportul feminin). Si nu numai in RDG, daca amintim sfirsitul tragic al nefericitei Florence Griffiths-Joyner. Acum nu mai exista performeri de frunte cu spectrul unor maladii ciudate la sfirsitul carierei, dar dopingul este in continuare un pericol pentru sanatate. Chiar daca la celebrele laboratoare BALCO activeaza, pe linga chimisti sau biologi, si o armata de medici. Dar – spun adeptii liberalizarii dopingului – fiecare isi alege propria soarta. Desi sint enorm de multe cazuri cind altii decid soarta sportivilor.
Nu dorim legalizarea acestor practici, dar tare ne temem ca acesta va fi sfirsitul bataliei. O batalie care consuma de la un an la altul tot mai multi performeri, tot mai multe puncte de atractie in competitie si – in ultima instanta – tot mai multe investitii financiare. Cei care traiesc de pe urma sportului au nevoie de vedete si este greu de crezut ca vor renunta la ele de dragul unor principii!