Caută 
5 MIN
Revin cu o seama de observatii legate de literatura si
ideologie, asa cum incercam sa le relationez in
decembrie, in articolul dedicat Evanghelistilor si
controversei iscate de reprezentarea lor scenica.
Faptul se datoreaza unor evolutii polemice in presa
nationala, dar si complexitatii metodologice a
subiectului. Intr-un articol recent – Razboaiele
nesfinte. Mahomed si evanghelistii (22, nr.
832/2006, p.14), d-na Alina Mungiu-Pippidi reia cazul
mult-discutatei sale piese, straduindu-se sa
elaboreze o serie de raspunsuri teoretice citorva
dintre obiectiile (inclusiv cele apartinind
sussemnatului) ce i s-au adus in celebrul scandal
ideologic (m-as feri sa-l numesc cultural, din motive
evidente mai departe), declansat de montarea
regizorala a d-lui Benoit Vitse la Ateneul din Iasi. Mai
intii, crede autoarea (alaturi si de alti colaboratori ai
22-iului), polemica din jurul textului sau poate fi
comparata cu situatia de conflict diplomatic
international, iscata de publicarea, in Danemarca, a
unor caricaturi cu profetul Mahomed. Si aici, ca si
acolo, am fi martorii unui linsaj artistic (cultural), prin
intermediul fundamentalismului religios. Apoi,
adauga AMP, criticii Evanghelistilor (editata, cu
„dosar de presa”, la Cartea Romaneasca, in 2006)
nu au inteles prea bine sensul „libertatii de expresie”
(diferita de „libertatea de gindire”), intr-o lume cu
adevarat democratica, asa cum este „Occidentul
Occident”. Aceasta „libertate” reprezinta „o forma, nu
un continut”, adresindu-se si celor care „stiu
ortografie”, si celor care „nu stiu”, si celor care
„indeamna la libertate”, si celor care „cer suprimarea
ei”. E, „ca toate drepturile, un cadru generic, un
decor in care se poate juca orice fel de piesa”. Prin
contrast, „libertatea de gindire” devine „un exercitiu
permanent”, caracteristic, prin excelenta,
intelectualului. „Libertatea de gindire” depaseste,
prin importanta si natura, „libertatea de expresie” –
improprie, ca instrument limitativ, ginditorului („asta
nu e ce face intelectualul, dimpotriva”), iesind de sub
presiunea oricaror dogme sau idei prestabilite si
functionind, de aceea, ca element de identificare a
elitelor: „Libertatea de gindire nu e ideologica, e
parte a conditiei de intelectual”. Ca atare, conchide
AMP: „Persoanele care utilizeaza libertatea de
expresie cistigata de altii contra libertatii de gindire
savirsesc pur si simplu un abuz”. Raspicat si
(aproape) fara drept de apel.
Comparatia cazului Evanghelistilor cu cel al
caricaturilor daneze dezvaluie disproportii majore,
semnalate deja de alti comentatori. Este vorba, in
primul rind, despre dl. Mihail Neamtu care, intr-un
excelent articol – intitulat Limitele unei comparatii
(Romania literara, nr.7/2006, p.3) -, observa,
justificat, excesul gazetaresc, aflat la temelia
respectivei paralele: „Mi se pare injusta compararea
reactiei fundamentalistilor islamici din lumea larga cu
protestele formulate de forurile ecleziale din
Romania dupa inscenarea piesei teatrale
Evanghelistii. Analogia, oricit de tentanta, nu
rezista. Jurnalistii danezi au indicat prin deriziune o
realitate istorica palpabila. Alina Mungiu a invadat in
schimb, cu perfecta vocatie a derizoriului, tema
clasica din textele gnostice ale primelor veacuri
crestine /…/. N-a existat o singura recenzie /…/ care
sa fi evocat umorul copios din scriitura d-nei Mungiu.
/…/. Caricaturile blasfemitoare acuzau sinapsa
exegetica intre lectura Coranului /…/ si un
angajament politic radical, care a produs /…/
fenomenul numit terorism islamic. Aceasta relatie
de corespondenta lipseste din produsul fictional al d-
nei Mungiu. /…/. Nici unul dintre cei indignati de
mediocritatea literara si iconoclasmul dramatic al
piesei Evanghelistii n-a purces – in virtutea libertatii
de expresie – la parodierea unor portrete ale d-nei
Mungiu, la vandalizarea teatrelor sau la arderea
ritualica a cartii domniei sale, acum proaspat
reeditata. /…/. Nici presedintele, nici ministrul de
Externe al Romaniei n-au gasit lipsa de haz a d-nei
Mungiu suficient de grava incit sa creada ca ar putea
provoca un conflict diplomatic sau, eventual, un
razboi civil in preajma Craciunului. Publicarea insa a
caricaturilor daneze risca acum sa dea nastere /…/
unui potential pericol militar”. In plus, important de
semnalat este faptul ca autoarea, convinsa de
rezistenta comparatiei, se arata gata „sa poarte in
piept” orice semn distinctiv pentru identitatea daneza
si sa imparta astfel culpabilitatea publicarii
caricaturilor, din solidaritate(a) de casta (a „libertatii
de gindire”, desigur). Autovictimizarea, in situatia
Evanghelistilor, ramine totusi un gest ipocrit. Piesa
a fost premiata (de UNITER) inca din 1992, a avut
traseu international si s-a bucurat, dupa montarea
ieseana, de un sprijin cvasi-unanim al lumii
intelectuale romanesti. Jocul d-nei Mungiu cu ideea
ostracizarii culturale, intr-o Romanie autarhica si
inchizitoriala, mai ales in contextul reeditarii textului,
lasa impresia unei cochetarii jurnalistice.
Daca in privinta ilaritatii paralelismului dintre
scandalul caricaturilor Profetului si cel al montarii
Evanghelistilor nu ar trebui sa mai avem dubii, in
cazul distinctiei rigide facute de AMP intre libertatea
de expresie si libertatea de gindire se impun citeva
observatii. Constatarea Alinei Mungiu ca libertatea
de expresie e o forma, accesibila oricui in exercitiul
democratic, iar libertatea de gindire un continut,
destinat, prin excelenta, conditiei de intelectual, imi
apare drept un (extrem de usor) demontabil sofism.
Pentru a-si manifesta libertatea de gindire,
intelectualul face uz, volens-nolens, de libertatea de
expresie. Prin urmare, daca libertatea de expresie
acorda concesii regulilor convietuirii intr-un spatiu
democratic, atunci, inevitabil, libertatea de gindire a
intelectualului (in varianta ei exprimata) se va
supune aceluiasi ritual (cu toate ca, accept,
proiectata in aeternum, problema constituie unul
dintre paradoxurile liberalismului). In fond,
perspectiva adoptata de d-na Mungiu e foarte
restrictiva, prin substratul sau vag egocentric, dictat
de pledoaria pro domo (legitimitatea scrierii si
publicarii mentionatei piese vs. nelegitimitatea
respingerii ei pe ratiuni ideologice). In realitate, nici
libertatea de expresie si nici macar cea de gindire nu
definesc, primordial, o societate deschisa. Principiul
guvernant al liberalismului postindustrial ramine
libertatea optiunii. Democratia de tip american cel
putin, vazuta drept chintesentiala (preiau un excelent
punct metodolgic si istoric al d-lui Th. Baconsky,
articulat, nu demult, in Dilema veche, conform
caruia, prin secularizarea excesiva, Europa a pierdut,
in raport cu America – ramasa deschisa catre originile
sale puritane si, totodata, catre toleranta religioasa -,
o dimensiune fundamentala a complexitatii
democratice), ma confrunta cu mai multe seturi de
valori, frecvent disjuncte, dar coexistente, fata de
care imi manifest, inalienabil, libertatea de alegere.
Singura forma de represiune pe care societatea
deschisa trebuie sa si-o asume si sa o incurajeze
este in relatie cu optiunea extrema. Extremismul
anihileaza exercitiul liberal, afectind nu atit libertatea
de expresie ori de gindire a celuilalt, cit libertatea
lui de optiune. Ingradind optiunea celuilalt pentru
valorile sale legitime – prin intermediul libertatii mele
de expresie sau de gindire – incalc, de facto si de
jure, contractul liberal. Despre felul in care
Evanghelistii reuseste aceasta performanta,
saptamina viitoare.
Îți recomandăm
