Caută 
5 MIN
Reconsiderind observatiile de saptamina trecuta
asupra prioritatilor intr-o societate deschisa, dar si
asupra preeminentei ideologiei intr-un construct
creativ dat, trebuie sa constatam ca aici se afla, de
fapt, punctul nevralgic al Evanghelistilor d-nei
Mungiu. In masura in care acceptam ca
inexpugnabila latura ideologica a piesei (am explicat
aceasta suprapunere intre literatura si ideologie in
articolul dedicat de sussemnat premierei iesene a
textului dramatic, articol inclus in dosarul de presa,
atasat volumului recent tiparit la Cartea
Romaneasca), putem constata ca mesajul
neconditionat al creatiei Alinei Mungiu intervine
brutal in universul valorilor pentru care a optat si
opteaza in continuare un segment important din
societatea noastra deschisa. Interventia in aceste
valori, chestionarea si chiar repudierea lor (in virtutea
libertatii de gindire, pe care APM si-o aroga ca
intelectual) n-ar fi o problema in sine, atita vreme cit,
am convenit, spatiul democratic ramine, prin
coexistenta, si o zona a disjunctiilor. Incongruenta
apare atunci cind, la reactiile absolut intemeiate si
legitime ale taberei ultragiate de ideea propusa in
Evanghelistii (cu mentiunea ca aceste reactii, asa
cum observa si dl. Neamtu, nu au frizat niciodata
extremismul!), d-na Mungiu raspunde neconcesiv si
mai curind arogant. Piesa domniei sale e rodul
libertatii de gindire, pe cind detractarea venita din
partea celor neconvinsi de seriozitatea unui atare
demers devine fundamentalism religios. Dumneaei
scrie liber, criticii sai, dimpotriva, se exprima, in chip
necesar, dogmatic. Comentatorii pozitivi ai
Evanghelistilor au structuri occidentale, cei
negativi, obligatoriu, dezvaluie profiluri de islamisti
virulenti. Primii fac literatura, ultimii se complac in
ideologie. Asemenea disocieri (cu precadere,
ultima), chiar acceptabile inca la noi, unde un soi de
„idealism estetic”, combinat cu un fel de „autonomie
artistica”, a(u) supravietuit in literatura, de la
Maiorescu incoace, dovedind imunitate la
transformarile teoriei critice din Europa si America
ultimului secol, au toate sansele sa stirneasca
amuzamentul umanistilor occidentali. Mai multe scoli
critice serioase, de pe continent si de aiurea au
demonstrat, cu argumente, ca, in (post)modernitate,
literatura nu se mai poate separa – mentalist,
subliminal, cum doriti – de ideologie, ideologie cu
care vine deja incorporata.
Dar sa facem o concesie si sa pornim, cu
inocenta pretinsa de AMP si de unii editorialisti, de la
premisa ca Evanghelistii este doar literatura pura,
necontaminata de tezism sau alte cifruri contextuale.
Sa presupunem ca din ea lipseste, cu desavirsire,
ignara ideologie. Ce citim acolo? „Apostolul” Pavel,
diabolic monomaniac al puterii universale, ofera o
suma imensa de bani Academiei sofistului Cherintos
(aflat in pragul falimentului), pentru redactarea
povestii unui evreu din Nazaret (disimulat in rol de
Povestitor), din patru perspective independente, insa
complementare (asigurate de studentii-discipoli ai
amintitului grec, numiti – cum altfel? – Matei, Luca,
Marcu si Ioan). Naratiunea se incheaga, din
elemente reale si fictionale amestecate, cu usurinta si
ironia cu care se ticluieste o farsa colectiva (iata cum
le vin, de pilda, ideile „evanghelistilor”, in toiul
„creatiei” de grup: „Cherintos – Miracole! Dati-i
drumul!/Ioan – Sa aduca ploaie!/Marcu – Sa alunge
demonii!/Matei – Sa vindece bolnavii!/Marcu – Sa
invie mortii!/Pavel – Mai ales, sa mearga pe apa! In
Cartea Sfinta sta scris ca acela care va veni va pasi
pe apa” /p.19/, etc., etc.). In final, dupa ce istoria
„mistificata” a „prorocului” e gata, Pavel ii otraveste
pe autori, la un ospat, pentru a nu lasa martori in
urma. Cind constata ca insusi protagonistul-
povestitor (Iisus) e cuprins de remuscari, maleficul
autocrat il injunghie si pe acesta, raminind, ca atare,
singurul detinator („atotputernic”) al teribilului secret,
pentru urmatorii doua mii de ani. Dialogurile
personajelor sint extrem de simple si de precise,
neplecind – „poetic” -, nici macar pentru o clipa, de la
tinta principala (argumentarea, cu virf si indesat, a
ipotezei ca intreg crestinismul se bazeaza pe o
cumplita, ametitoare facatorie). Pe alocuri,
conversatiile dau chiar senzatia anchetei jurnalistice,
unde intervievatorul il invirte, obsesional, pe
interlocutor in jurul aceleiasi probleme, urmarind,
sagace, impunerea unui cliseu. O mostra:
„Cherintos – Te-am crezut nebun, dar nu mincinos.
Ce ne facem acum? Incheiem Cartea Sfinta despre
un Dumnezeu care nu a existat niciodata?/Iisus –
Cum nu am existat? Exist, priveste-ma. Doar ca nu
am murit pe cruce… Dar, daca muream, cine ar fi
crezut in mine?/Cherintos – Intelesesem ca lumea
se va mintui prin sacrificiul tau, prietene. Unde ti-e
sacrificiul? De ce sa fie lumea altfel dupa venirea ta
decit inainte?/Pavel – Lumea va fi alta dupa cartea ta
decit inainte…/Elena – Asta e mistificare, si
constienta inca” (p. 64). Respectiva monotonie
tematica si discursiva nu inceteaza vreun moment pe
parcursul (din fericire!) scurtului text al
Evanghelistilor.
Numai o subiectivitate incorigibila ar evita sa
surprinda, in artefactul d-nei Mungiu, severul derapaj
catre ideologic, pe aria ambigua de interferenta intre
intentionalitate si finalitate. Daca eliminam numele
asa-zicind „grele” din Evanghelistii (Iisus, Pavel,
Petru, Marcu, Matei, Ioan si Luca), adica tocmai
acele nume cu incarcatura „ideologica”, si scoatem
contextul biblic-narativ al Noului Testament, din
piesa Alinei Mungiu Pippidi nu mai ramine mare
lucru. Doar un thriller de o stea, in care un psihopat
al puterii isi angajeaza citiva – sa le zicem –
„plastografi”, pentru a mistifica niste documente si a-i
da astfel protagonistului posibilitatea de a conduce
multimi de indivizi credului si elementari. In final,
psihopatul ii ucide pe toti (pentru a nu lasa urme ale
mistificarii) si devine stapin pe situatie. Plasata intr-o
mare companie americana, cu barbati frumosi si avizi
de autoritate, actiunea, sa recunoastem, ar fi
constituit premisa unei telenovele dinamice. La atit
se reduce „literaritatea” piesei premiate de UNITER.
AMP ii distribuie insa, in rolurile principale, pe
Apostoli si pe Iisus Hristos, producind un efect de
captatio benevolentiae instantaneu. Strategia i-a
asigurat succes si popularitate, nescutind-o,
bineinteles, de un anticipat scandal, dar nu a putut
sa o scape, colateral, de o nedorita prezumtie de
vinovatie. Miza Evanghelistilor, in ciuda
declaratiilor estetizante si literaturizante, ramine
una premeditat ideologica, orice reactie critica la
adresa ei, pe acest teritoriu, fiind cit se poate de
legitima. Ii spun acest lucru Alinei Mungiu colegial si
cu respect pentru contributiile sale politologice si
politice. I-o spun, pina la urma, si amical, chiar daca,
actualmente, domnia-sa asociaza atitudinile mele
culturale mai degraba gesturilor de protest ale
luptatorilor Hàmas.
Îți recomandăm
