Londinium (II)

*

Aflati in criza de timp, luam un taxi din Russell Square (parcul ce separa cladirile principale, cu aer cosmopolit, ale Universitatii din Londra de giganticul British Museum) pina in Trafalgar Square, chiar linga Columna lui Nelson. Laura si Andrei (pentru prima oara in Londra) studiaza interesati cabina larga pentru pasageri si locker-urile care se tot incuie/descuie automat la fiecare oprire/pornire la/de la semafoare. Eu ma uit in oglinda, la sofer, un englez tipic (caz rarisim in bransa sa, dominata de indieni si pakistanezi), la vreo saizeci de ani, cu privire ghidusa, dar trasaturi sobre si aer profesional. Ma pregatesc pentru dialogul (inevitabil) care va urma, putin infricosat de probabilul accent dialectal, ingreunat, eventual, si de capriciile difuzorului (prevazut cu buton rosu) din cabina. Ne spune, previzibil, ca nicicind vara nu fu mai frumoasa la Londra. Vorbeste bine, destul de apropiat de standardele RP, iar difuzorul nu pune probleme de sonorizare. Ma destind rapid, intru in vorba si, din una in alta, ajungem sa discutam despre Romania (de obicei, in strainatate, amin vreme indelungata, in conversatiile cu necunoscuti, informatia privitoare la tara din care provin, din motive lesne de inteles, dar acum, nu stiu de ce, am precizat repede acest lucru). O clipa, marturisesc, m-am asteptat ca dinamica dialogului sa scada. M-am inselat totusi. Omul pare interesat sincer de Romania si nu sufera de „prejudecati de imagine", asa cum incearca presa sa ne convinga de mai multi ani incoace. Vrea sa stie daca viata la noi este tot atit de scumpa ca la Londra si traficul tot atit de nebun. Ii explic ca, intr-un anumit sens – unul, desigur, paradoxal -, viata e chiar mai scumpa in Romania si traficul mai infernal. Ratiunile se leaga insa de „spiritul locului" si nicidecum de o aglomeratie urbana mai mare decit cea londoneza. „Pacat", constata simpaticul taxi driver cu tristete. „Ma gindeam cu sotia ca, la pensie, sa ne luam o casuta undeva, in Romania sau Ungaria, si sa facem agricultura." Nu l-am incurajat si nici nu l-am descurajat in acest (neobisnuit) proiect, convins fiind ca astfel de optiuni fundamentale nu se pot baza decit pe judecata personala. Trece brusc la alt subiect – fotbalul. Ma intreaba ce echipe engleze imi plac. Raspund (cam la nimereala) ca tin cu Chelsea si Arsenal. La auzul primului nume nu exulta, dar, la al doilea, se umple de voiosie. Incepe sa laude fotbalul romanesc (Romania a batut de mai multe ori Anglia, in momente cruciale, si este cam dificil, ca britanic, sa uiti asta). Isi aminteste de Hagi si Popescu, dar are un respect deosebit fata de Dan Petrescu si Ilie Dumitrescu care au jucat la echipe din Albion si au inscris, intr-un amical, chiar pe Wembley. Misterul „imaginii pozitive" romanesti se dezleaga, prin urmare, incet-incet. Soferul cunoaste „partea buna" a Romaniei si o apreciaza fara grila ideilor preconcepute. Desi aparatul de taxat invirte lirele cu o viteza ametitoare, mi-as dori sa mai intirziem momentul ajungerii in Piata Trafalgar, ca sa aud – un timp cit mai indelungat – un britanic obisnuit vorbindu-ne de bine …

*

Am spus-o si cu alta ocazie: desi nu sint un microbist adevarat, desi nu i-am simpatizat intr-un mod iesit din comun pe fotbalistii din „generatia de aur" (mereu parca ursuzi, aroganti, intangibili, in comparatie cu vedetele similare europene – agreabile, comunicative, politicoase), desi nu as fi mers la stadion, la un meci al Romaniei, nici daca as fi fost platit, sint obligat sa constat ca, daca, in anii nouazeci, fotbalul ar fi reprezentat domeniul de legitimare a unei tari pe plan international, noi ne-am fi numarat printre super-puteri. Cu toate neimplinirile lor neverosimile (sa nu uitam sfertul de finala de la CM din SUA!), cu toate gafele imense si inconsecventele naucitoare, Hagi si ai sai au fost niste lumini ale Romaniei intr-un timp prin excelenta al beznei si anonimatului. Cine, in lume, dadea doi bani pe Romania, la majoritatea capitolelor, atunci cind echipa noastra de fotbal ingenunchea campioane mega-titrate, atragind atentia tuturor, de la Regina Marii Britanii la soferii de taxi de pe Oxford Street, de la Presedintele Statelor Unite la elevii din liceele americane, de la elita fotbalistica a Argentinei la pustii japonezi si chinezi? Datoram mult generatiei de aur a fotbalului romanesc. Un capital urias de imagine, care devine cu atit mai proeminent astazi, cind, adesea, sintem calcati in picioare de echipe de amatori din Asia si Europa. In buna traditie a ingratitudinii romanesti, noi ne straduim insa sa-i demitizam pe acesti fotbalisti, deocamdata singulari in istoria sportului romanesc. Le numaram banii din conturi, le cautam amantele, le stabilim pensiile alimentare, ii filmam cind merg la toaleta si, mai nou, ii „deconspiram" ca fosti colaboratori ai Securitatii! Avem fara indoiala o gena (nationala) deviata, care nu ne lasa sa ne bucuram decit atunci cind ajungem (cu totii) in mocirla, cind, la orizont, se vad luminile cetoase ale felinarelor rosii si se aud tipetele isterice ale mahalalei. Sa ne mai miram oare ca UEFA s-a aflat pe punctul de a ne interzice prezenta in competitiile europene, pentru huliganism, iar sloganul favorit de incurajare, scandat de „suporterii" bucuresteni (dinamovisti), a ajuns: „Luati cutite, luati topoare,/ Sa curga singe in Stefan cel Mare!"?