Muntele lui Tariq

Vechii greci numeau „coloanele lui Hercule" cele doua inaltimi care strajuiau trecerea din Mediterana in Atlantic. Celebra va deveni cea din partea europeana care, pana in zilele noastre, a ramas un obiect de disputa intre doua mari tari europene: Anglia si Spania.

Se stie ca in anul 711 e.n., califul omeiad Al Walid a trecut stramtoarea si a ocupat Spania vizigota; inaintea lui cu cativa ani, seful berber Tariq ibn-Ziyad a trecut si el pe acolo. N-a lasat alte urme in afara unui nume nou pentru coloana lui Hercule din partea de nord, anume Djebel al- Tariq in araba, adica Muntele lui Tariq; spaniolii au preluat acest nume, dar dupa pronuntia lor, astfel incat i-au zis Gibraltar. Englezii ii zic, simplu, Stanca (The Rock).

Cine n-a auzit de Gibraltar? Mai putini stiu, insa, istoria zbuciumata a acestui colt de Europa de doar 6,8 km² si cu 30.000 de locuitori. Nici azi acolo nu e liniste. Cu vreo doua saptamani in urma, Casa Regala engleza anuntase vizita printului William – fiul  printului Charles, mostenitorul coroanei – si a sotiei sale in Gibraltar. Imediat, Guvernul spaniol, dar si partidele politice si fel de fel de organizatii mai mult sau mai putin civice au protestat vehement si au declarat vizita ca o insulta la adresa Spaniei, ca un afront adus mandriei si onoarei spaniole.

De unde si pana unde o simpla vizita poate sa capete o asemenea semnificatie? Vizita unui membru al Casei Regale britanice este primita cu bucurie si satisfactie in aproape orice tara a lumii, cu exceptia acestei Spanii incapatanate care, cand aude de asa ceva, priveste spre Anglia ca taurul spre toreador.

Adevarul este ca Spania are motive temeinice pentru aceasta atitudine. Gibraltarul, parte dintotdeauna a Peninsulei Iberice si a statului care o stapanea, indiferent care a fost acela – Cartagina, Roma, vizigotii, arabii, spaniolii crestini etc. – a ramas, azi, ca o ultima fosila a Imperiului Colonial Britanic si ca un ghimpe in coasta statului spaniol, nemaivorbind de mandria ranita a focosilor urmasi ai lui Don Quijote. Doar o agravare a conflictului hispano-britanic pe tema Stancii ii mai lipsea Uniunii Europene, care, in rest, era doar prosperitate si armonie!

Dar contenciosul hispano-britanic nu dateaza de azi, de ieri. Sa nu uitam ca englezii, inca din secolul al XVII-lea, au atacat permanent si au rupt halci mari din Imperiul Colonial Spaniol din cele doua Americi; tinta marinarilor englezi – mai mult pirati decat soldati – a fost flota Majestatii Sale catolice care transporta aurul, argintul si alte bogatii din America spre Spania.

Disputa privind Gibraltarul incepe cu 200  de ani in urma, in timpul razboiului pentru succesiunea la tronul Spaniei. Murind regele Spaniei fara urmasi, mai multe case regale si imperiale europene, mai mult sau mai putin inrudite cu vechea dinastie spaniola, au pretins acest tron pentru unul din membrii lor. A castigat, pana la urma, Ludovic al XIV-lea al Frantei – Regele Soare – in urma unui razboi sangeros care a opus Franta si Spania Angliei, Olandei si Sfantului Imperiu.

In cursul acestui razboi, in 1704, flota anglo-olandeza a cucerit Stanca (Gibraltarul), iar bastinasii spanioli au fugit in Nord, in Andaluzia. Prin Tratatul de la Utrecht, din 1713, care a pus capat razboiului, Gibraltarul a fost cedat Angliei „pentru eternitate".

Stim, insa, ce inseamna cuvintele „vesnicie", ‚eternitate", „pentru totdeauna" etc. in tratatele internationale!

Spaniolii stiu si ei foarte bine acest lucru; de aceea, Spania a revendicat de mai multe ori Gibraltarul; Franco insusi, dupa ce in timpul Marelui Razboi (al II-lea) i-a refuzat lui Hitler accesul pe teritoriul spaniol pentru a cuceri Stanca, in 1950 a solicitat insistent revenirea Gibraltarului sub suveranitate spaniola. Anglia l-a refuzat, dupa cum a facut-o si mai inainte, dar si dupa aceea, pana in zilele noastre. Multi se pot intreba: cum este posibil ca o bucatica de pamant care a apartinut secole in sir – din punct de vedere politic – Peninsulei Iberice sa apartina, de 200 de ani, unui alt stat aflat la sute de km departare si chiar despartit de continent de Canalul Manecii?

Chestiunea este mai complicata decat pare la prima vedere. Cand anglo-olandezii au cucerit Stanca, locuitorii spanioli au fugit spre nord. In locul lor au venit – in mai multe valuri – emigranti din alte parti ale Europei. In prezent, grupurile etnice cele mai importante sunt: englezi (27%), spanioli (24%), italieni (20%), portughezi (10%), maltezi (8%), evrei (3%) s.a. Multi ani, aceasta comunitate multietnica  – in care spaniolii sunt doar un sfert – s-a dezvoltat si a prosperat sub protectia Angliei, a legilor si democratiei engleze. Stapanirea engleza – ca sa-i zicem asa – este una foarte blanda iar Gibraltarul n-a avut decat de castigat – economic, politic, social, cultural – din aceasta dependenta de „perfidul" Albion. Fara protectia Angliei oamenii de acolo nici n-ar fi putut trai, in conditiile in care zona este, practic, lipsita de resurse naturale, inclusiv de apa. De aceea la referendumurile din 1967 si 2002 pe tema trecerii sub suveranitate spaniola, populatia Gibraltarului a raspuns, in proportie covarsitoare, NU. Nici represaliile adoptate de Spania (inchiderea granitelor etc.) nu a convins-o.

Asa incat chestiunea Gibraltarului ramane antinomica. Geografic si istoric, dreptatea este de partea Spaniei, dar daca poporul refuza sa schimbe „stapanul", ce se poate face? Limba oficiala este engleza, relatiile comerciale si de toate felurile merg spre Londra, apararea, politica externa si securitatea tin de Majestatea Sa britanica, mentalul colectiv si cultura comunitatii sunt impregnate de valorile anglo-saxone etc. Din acest punct de vedere, dreptatea pare a fi de partea Angliei.

Disputa continua. Atentia Europei este concentrata pe multe alte probleme ca sa mai ramana timp si pentru acest contencios foarte vechi. Si totusi, nu este o situatie normala ca in secolul XXI, intre doua tari mari ale UE, cu o civilizatie si o cultura de prim ordin, cu relatii intense pe toate planurile sa persiste acest mic „razboi", inceput acum 200 de ani . Asa cum spuneam la inceput, acest conflict este un fel de fosila a vechilor razboaie europene care au framantat continentul nostru vreme de sute de ani. Desigur, nu ne putem gandi la un conflict armat intre cele doua tari pe aceasta disputa, dar nici normal nu este ca doua tari foarte civilizate, membre ale aceleiasi familii europene sa se incrunte periodic una la alta in ocazii ca cea de zilele trecute, cu vizita printului englez.

Dar nici nu vad cum si cine ar putea rezolva problema.