O chestiune de incredere

Cu ani in urma, cand la facultate se intra prin examen de admitere, la psihologie era aproape la fel de greu de patruns ca si la medicina. Aveam studenti dotati si motivati. Cu toate acestea, aproape in fiecare serie gaseai indivizi care aveau nevoie de consiliere psihologica, de suport. Cum intrau? Printr-un examen de cunostinte. Testele, cele care identifica echilibrul interior sau capacitatea de a se darui celorlalti, nu se pot utiliza in selectie. Nimeni nu s-ar hazarda sa puna un diagnostic discriminativ, nu stim cum va evalua individul, ce forte interioare il vor sustine, cum va interactiona cu ceilalti. Iar acum nici macar examen de cunostinte nu exista, in timp ce numarul celor cu diploma de psihologie a crescut intr-o proportie ametitoare. Si cei mai multi vor sa devina psihoterapeuti. N-au nici un fel de inhibitii. Adesea sint incurajati.

Exista insa un domeniu in care armatele de tineri, cu diplome de psihoterapeuti, se opresc, inca, cu sfiala: psihoterapia de grup. E un sector prea complex, un teren total necunoscut care mai presupune si altceva decit stapinirea citorva tehnici: cultura si experienta.

Pentru cei care vor sa-si faca o idee despre acest domeniu, recomand o cale de ocol. Sa citeasca, mai intii, o carte care sa le dezvaluie universul fascinant al grupului terapeutic. Printr-o dinamica complexa, grupul poate deveni suport, dispozitiv de interventie care stimuleaza interactiunea dintre actorii sociali, mijloc de schimbare individuala, cu ajutorul membrilor-participanti insisi. Un proiect de transformare deliberata, o interventie calificata asupra grupului si a membrilor sai, actori sociali diligenti, implicati in proiectul comun. Adjectivul dinamica isi are originea in limba greaca (dynamis) si inseamna „forta", putere, miscare, transformarea unui spatiu (social); efort, energie, eficienta, actiune, schimbare. „Dinamica grupului" ar insemna fortele care actioneaza in interiorul unui grup. Cartea la care ma refer nu este un tratat, ci un roman: Solutia Schopenhauer, de Irvin  D. Yalom.

Autorul (n. 1931) este profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford, existentialist si psihoterapeut faimos, autor de tratate de psihoterapie, romane, eseuri, biografii. Unele dintre cartile sale sint traduse in limba romana. Se trage dintr-o familie de evrei de origine rusa, emigrati in America dupa primul razboi mondial si a crescut intr-un cartier popular, cunoscut pentru climatul de insecuritate latenta. „Pe vremea copilariei mele, marturiseste intr-o scurta autobiografie, Washingtonul era un oras segregat din punct de vedere rasial si am trait in mijlocul unui cartier sarac de negri. Viata pe strazi era adesea periculoasa. Asa ca ma refugiam in lecturi si, de doua ori pe saptamina, faceam un drum de-a dreptul periculos pina la biblioteca centrala pentru a ma aproviziona cu carti". Mai departe e si mai interesant: "Pe vremea aceea nu exista nici un fel de consiliere sau indrumare profesionala disponibila: parintii mei nu aveau practic nici un fel de educatie formala, nu citisera niciodata vreo carte si intreaga lor viata se consumase in lupta pentru supravietuire economica. Citeam la intimplare, mai mult in functie de ce imi pica in mina. Rafturile cu biografii mi-au atras atentia destul de devreme si am petrecut un an citind toate cartile de acolo… Adevaratul refugiu l-am gasit in beletristica, o lume diferita si mult mai satisfacatoare decit cea reala, o sursa de inspiratie si intelepciune". De la lecturile din Tolstoi si Dostoievski (oare citi psihologi au citit acesti autori?) ajunge la medicina si psihiatrie. Solutia sa: trebuie inventata o terapie diferita pentru fiecare pacient in parte, pentru ca fiecare om are povestea lui de viata si suferinta lui. Aceasta conceptie, mai marturiseste, l-a indepartat de psihoterapia standardizata, uniforma, scurta, pe baza de protocol, "impinsa de forte economice". Prima  sa carte, Teoria si practica terapiei de grup, a devenit manual, larg utilizat pentru pregatirea psihoterapeutilor si a fost tradusa in multe limbi, inclusiv in romana. Un profesionist atipic, sfidind standardele consumeriste.

Romanul este istoria unui grup psihoterapeutic, relateaza intilnirile, interactiunile, dezbaterile si trairile a sapte oameni care se reunesc saptaminal pentru a se ajuta reciproc. O profesoara de literatura, o bibliotecara, un medic pediatru, un timplar de lux… Oameni diferiti, dar cautind, cu totii, raspunsuri la intrebarile pe care le pune viata, incercind sa dobindeasca incredere in propria capacitate de a intelege. Julius, animatorul grupului, diagnosticat recent cu cancer, crede de datoria lui sa-l integreze in grup pe Philip, un chimist cu o minte stralucita, a carui terapie a ratat-o cu cincisprezece ani in urma; acesta a esuat in viata, s-a izolat si nu mai suporta compania altora. Modelul lui Philip e filosoful Arthur Schopenhauer, un insingurat care – la vremea lui – dorea sa fie recunoscut, dar era incapabil sa socializeze. Philip credea ca se poate vindeca prin lecturi din operele filosofilor, dar efectul e dezastruos: nu mai este in stare sa interactioneze cu nimeni, evita, fuge.

Metoda lui Yalom izvoraste dintr-o conceptie diferita de cea a specialistilor de azi: el crede ca psihoterapeutul este dator sa-si pretuiasca aproapele; nu te poti apropia de oameni si nu-i poti ajuta daca nu-i iubesti, daca nu poti empatiza cu suferinta lor. Iar grupul poate, crede Yalom, sa-i ajute pe participanti sa se reinventeze, sa-si depaseasca disperarea, sa-i inteleaga pe ceilalti, sa-i asculte, sa empatizeze, sa se ataseze de altii. E un refugiu, un furnizor de suport si de responsabilitate, un rezervor care pompeaza incredere. Prin grup, nefericitii bintuiti de trecut, de esecuri pot invata sa traiasca fara angoasa, uitind de frica, binecuvintind clipa, momentul de destindere – aici si acum. Lasind grija la usa, punind intre paranteze spaima de viitor.

Primul pas e ca individul sa se accepte asa cum este si sa invete sa aiba incredere in propria judecata; apoi sa-i accepte pe ceilalti, sa le acorde credit, sa se dezvaluie. Evitind, in acelasi timp, sa devina prizonieri ai grupului, rezistind presiunilor, evitind dependenta de ceilalti. De aceea procedura presupune discutii despre impactul pe care le au opiniile celorlalti. Fiecare membru e invitat sa spuna ce a simtit cind a primit o informatie sau o apreciere critica, cum a „lucrat" pentru a o prelucra si incorpora. Prin discutii si schimb, oamenii invata semnificatia increderii, asta pare sa fie cheia. Modul acesta de interactiune s-a institutionalizat, functioneaza, este cautat, frecventat. Participarea la grupuri de intilnire, de invatare reciproca, de antrenament interpersonal chiar functioneaza. Nu doar peste ocean, ci si in toata Europa de Vest. Am cunoscut citiva colegi din Franta, Belgia si Elvetia care si-au facut meserie din practicarea „dinamicii grupului", animind grupuri terapeutice  pentru recuperarea celor in suferinta, a izolatilor, a abuzatilor sau adolescentilor agresivi.

Imi pare rau sa spun ceea ce urmeaza: nu cred ca metoda sa mearga la noi. Deocamdata. Pentru ca majoritatea conationalilor nu au incredere in ceilalti, sint suspiciosi, goliti de sentimente de toleranta la abordari alternative. S-a spart in mii de cioburi sentimentul de solidaritate ce a animat, in diferite perioade, unele dificile, altele de inflorire, viata comunitara din Romania.

Poate ma insel, dar asa cred. Acum! As fi fericit sa ma fi inselat.

Publicitate și alte recomandări video