Oameni de dincolo: Top, Otilia…

Fost-a acest ultim „vietist", Demostene Botez – despre care faceam vorbire saptamina trecuta – o figura de fundal, intr-un Iasi de prima jumatate a secolului XX care ii avea in prim-plan pe Ibraileanu, pe Stere, pe Topirceanu, pe Ionel si Pastorel Teodoreanu, pe Sadoveanu, pe Mihai Codreanu, pe Mihai Ralea, pe Otilia Cazimir, pe Al. Philippide… I-am enumerat in ordinea intrarii si iesirii din scena – mai intii de pe scena Iasilor, cei mai multi dintre ei migrind la Bucuresti, apoi de pe scena vietii. Botez insusi s-a stabilit, prin anii ’30, in Capitala. Ca autor, n-a cunoscut macar o glorie efemera, ci doar una de stima si de conjunctura, ajungind, spre sfirsitul vietii, director al revistei „Viata romaneasca" si chiar presedinte al Uniunii Scriitorilor, functii pe care el insusi le privea cu ironie si marturisea ca nu si le-a dorit. Dar poate ca cel putin directoratul „Vietii romanesti" venea ca un bonus tirziu pentru cel care crescuse, se formase in spiritul si in ambianta acestei reviste. Va imaginati un elev – si ca el, inca vreo 30! – de la Liceul Internat, abonat la „Viata romaneasca", asteptind cu infrigurare aparitia revistei si, uneori, nemaiavind rabdare sa-i vina abonamentul, sarind gardul internatului spre a-si procura revista de la chiosc!? Se deda la aceasta inocenta „infractiune", mai ales cind afla ca a aparut o „Balada" a lui Topirceanu sau un sonet de Mihai Codreanu, personaj pe care il identificase deja, in deambularile pe strada Lapusneanu, si de a carui poezie era irezistibil atras. Nu intimplator si poezia lui Demostene va fi marcata de spleen-ul post-baudelairean si de acel „mal de siècle" al poetilor „dezradacinati". Treptat, liceanul, impreuna cu citiva colegi – dar ce colegi: Ralea, Ionel si Pastorel Teodoreanu, D.I. Suchianu -, este acceptat in „rotonda" redactiei, mai ales cind aparea revista si trebuiau facute expeditiile. Mai tirziu, ca student si ca liber-profesionist (avocat), frecventarea redactiei era ca si cum ar fi urmat o a doua facultate, una in care discutiile elevate erau punctate, alternate de recitaluri lirice si epice (Sadoveanu, citind din „Venea o moara pe Siret"), de polemici… cordiale, de vorbe de duh si de vazduh, nemaiintilnite altundeva. Isi amina procesele la tribunal sau le scurta, doar spre a fi prezent la redactie, mai ales in acele zile cind stia ca domnul Ibraileanu este sanatos si in verva. Seara tirziu, impreuna cu alti invatacei, il insotea spre casa, discutiile continuind, uneori, pina spre dimineata, Ibraileanu fiind, precum se stie, un nocturn, dar citusi de putin un taciturn.

Mai degraba taciturn si ciufut era – cine s-ar fi asteptat? – Topirceanu. De la inceput, acesta l-a primit pe junele intrus cu reticenta. Mai tirziu, au locuit in aceeasi incinta (pe strada Ralet 7, unde este acum „Casa memoriala"), dar, marturiseste memorialistul, desi s-au impacat foarte bine, desi au petrecut nu doar zile, ci ani impreuna, „n-as putea spune ca am fost prieteni". Spre deosebire de ceilalti, Topirceanu nu agrea cafenelele, „nu era clevetitor sau amator de anecdote. (…) Era in adevar un barbat scund, cu talia subtire, dar bine proportionat si cu o certa degajare de agerime si forta concentrata. Purta pentru corectarea siluetei pantofi cu tocuri inalte si palaria lui brevetata (comanda speciala, probabil, n.m.), cu bor ingust si fund tuguiat", ca sa-i mareasca prestanta. Era un om „iubitor de ordine si armonie", „chiar maniac de ordonat". „Purta la el o oglinjoara de buzunar si un pieptene. Isi potrivea haina cu cochetarie. In discutii, avea totdeauna un punct de vedere clar, bine judecat, la care nu vroia sa renunte niciodata". Avea, precizeaza memorialistul, „un gust literar foarte sigur, fiind constient de inteligenta si de talentul sau. Din cauza asta era banuitor si irascibil din senin". Cu Pastorel n-a vorbit multa vreme, intrucit acesta a facut o gluma pe seama lui. Era vanitos si gelos, „nu-i placea sa aiba altul mai mult succes decit el, in nici o privinta si, mai ales, nici la cititori, ca poet, si nici la vinatoare, ca vinator". Top, cel care parasise nu doar Bucurestiul, ci si sotia si copilul, spre a se stabili la Iasi (in timp ce iesenii de vaza migrau spre Bucuresti) era un singuratic si un discret: nu-l interesa viata personala a altora si nici nu suporta sa intre cineva in viata lui. Ii placeau copiii (nostalgia unei vieti de familie ratate?), tinea sezatori spontane cu ei, in plina strada, le facea demonstratii de tir, „le spunea si istorisiri fantastice, snoave, povestiri de mester iluzionist…"

Dincolo de astea, avea ciudateniile lui: tinea in casa o broasca testoasa si… „un pui de stancuta imblinzit, cazut din clopotnita bisericii si infiat de Topirceanu. (…) ii placea sa desfaca pistoale vechi, diverse antichitati, minere de iatagane incrustate, inchizatoare de pusti…, sa inventeze jucarii pentru distractia copiilor." Cu aceeasi minutiozitate citea, corecta, ameliora si manuscrisele colaboratorilor revistei, el fiind „capul limpede", caruia nu-i scapa si care nu ierta nici o incongruenta de limbaj.

Desigur, mai tot ieseanul stie cite ceva despre iubirea „legendara" dintre autorul „Baladelor", vesele, dar mai ales triste, si Duduia Otilia, cea care, la senectute, avea sa scrie despre Prietenii mei, scriitorii. Te-ai fi asteptat ca memorialistul sa vina cu ceva amanunte, eventual picante, din aceasta idila, (ne?)consumata pe parcursul a vreo doua decenii. Adica pina la moartea lui Topirceanu. Dar nu numai in acest caz, ci in toate, el nu cedeaza gustului comun – si cam frivol -, trecind cu eleganta si superioara discretie peste viata intima a personajelor evocate. Serban Cioculescu – „Serban cel rau", cum i se spunea – chiar ii reproseaza, amical, la o „Rotonda" de la Muzeul Literaturii, ca, in Memorii, nu doar ca nu da amanunte picante despre unii dintre cei portretizati (si ar fi fost din belsug), dar nici nu vorbeste pe nimeni de rau, nu „birfeste" pe nimeni. Despre dragostea dintre Top si Duduia Otilia, „intrata in istoria lirica a Iasului", evocatorului i se pare ca „totul n-ar fi fost decit o poezie intr-un decor ireal, intr-o viata care nu se desfasura pe pamint". Doar un singur episod este amintit in treacat: la moartea lui Topirceanu, sotia acestuia (de care era despartit, dar nu si divortat, de peste 20 de ani) „a incercat s-o indeparteze pe Otilia de la ceremoniile inmormintarii. Atunci s-a facut instantaneu o solidaritate spontana intre toti prietenii lui", iar Sadoveanu a persuadat-o pe doamna, astfel incit sa se evite confruntari penibile. „Otilia a ramas singura cu destinul de a ingriji toata viata mormintul lui Topirceanu", casa din Bucsinescu devenind „o unica incapere de muzeu Topirceanu: pe pereti, in ramele oglinzii mari, pe mese si mesute, fotografii de-ale lui Topirceanu si Otilia…"

La vremea cind Demostene Botez isi scria Memoriile, modestele case din Bucsinescu, din Ralet inca nu devenisera memoriale, puncte de atractie pentru cei care vor sa (re)traiasca nu doar in ambianta unei poezii ce, in pofida aparentelor, nu si-a epuizat resursele, ci si in haloul unei mari iubiri… de altadata.