Ofsaid

In desele mele descinderi prin Chisinau, ma opresc de obicei la Uniunea Scriitorilor. O cladire impozanta, construita in plina perioada brejnevista, care, daca ar fi sa fac o comparatie, ocupa cam tot atita spatiu cit Hotelul Intercontinental.  In cocheta gradina de vara, adumbrita de citiva arbusti ornamentali, cu radacinile parca direct infipte in mozaic, asezat singur la o masa lunga, cu o mina absenta, ma intimpina poetul Eugen Cioclea, o figura, as putea spune, legendara a lumii literare de dincolo de Prut. De douazeci si doi de ani de cind ne-am intilnit pentru prima data, poetul e aproape neschimbat. I-a mai incaruntit, pe ici, pe colo, barbisonul de culoarea aurului vechi; i-au mai aparut si citeva incretituri sub forma de hieroglife in jurul ochilor si cam atit. Singura schimbare intr-adevar esentiala e faptul ca poetul nu mai bea votca, ci cafea (douazeci-douazeci si cinci de cani pe zi). "Cum, ai si venit, Nichita?" ma intimpina el, cu ochii cufundati in scrumiera golita de pe masa. "Dupa cum vezi", i-am zis. "Stiam ca vii", facu Cioclea. „Presimteam. Mi-ai aparut in ceasca de cafea…. La drept vorbind, nu mi-ai aparut chiar tu, ci doar o figurina, purtind pe umar o geanta ca a ta. Tu mi-ai aparut abia la urma, intrupat in zat… ". Vazindu-ma ca tac, poetul tinu sa adauge: "Asta nu se intimpla cu multi. Doar cu tine… Cind incepi sa te pregatesti sa vii la Chisinau, imi apari in carti. Si in cafea, bineinteles… De ce, nu inteleg… Presimt ca vii. Mai bine zis, stiu exact cind vii. Poate ca nu stiu cu exactitate minutul, dar stiu ora si atunci vin aici si te astept, inarmat cu rabdare si cafea… Te astept cu rabdarea unui ciine. A unui ciine care bea cafea…" Si zicind aceasta, poetul se ridica de pe scaun, cit era de lung.  Ne priviram indelung ochi in ochi, imbratisindu-ne frateste… In sfirsit, dupa citeva batai pe umar, ne-am asezat la masa, iar eu, incercind sa abordez un ton destins, ii zic: "Prea multa cafea, Eugen. Strica la digestie…." Si adaug: "Parca o iei pe urmele lui Brumaru… Cafea, si tot cafea…" "Mai lasa-ma cu Brumaru asta al tau", se enerva deodata Cioclea, ca si cum cineva l-ar fi calcat pe-o batatura veche… Stiam ca Cioclea are anumite rezerve fata de poezia lui Grigore Vieru, dar nu banuiam ca are si idiosincrazii fata de autorul samovarului pierdut. Cunoscindu-i firea patimasa, mi-am propus sa fiu precaut in afirmatiile mele… Era insa prea tirziu, Cioclea deja se dezlantuise. Daca la inceput statuse cu capul cufundat in ginduri, acum luase o atitudine razboinica. Barbisonul argintiu ii vibra deasupra cestii de cafea, iar ochii sai albastri ca cicoarea prinsesera scintei. "Nu stiu de ce il inaltati atita in slavi…" "Cine il inalta?!" am zis impaciuitor… "Cine?! Tu! Grigore o lalaie pe mama, iar Emil o tot da cu bulionu’… De fiecare data cind vii pe aici, imi impui capul cu Brumaru… Brumaru in sus si-n jos. Nu reusim sa discutam altceva decit despre Brumaru!" Nu tineam minte sa fi discutat cu Eugen Cioclea despre Brumaru sau despre poezia lui. De obicei, conversatia noastra luneca spre alte teme. Imi placea sa-mi povesteasca despre perioada sa moscovita… Nu avea insa rost sa-l contrazic. Era ca si cum as fi turnat gaz pe foc. "Observind ca bei cafea, am pomenit si eu, asa, in treacat de Brumaru…" "E o deosebire intre modul in care beau eu cafea si cum bea cafea Brumaru. O deosebire esentiala, ca intre un ceaun de mamaliga fiarta si un obuz… Ai priceput?" Nu prea pricepusem comparatia, presupuneam doar ca obuzul trebuie sa fie Cioclea, iar ceaunul Emil… Cel mai intelept din partea mea era sa tac. "Eu sint bautor de cafea, pe cind prietenul tau Brumaru e un cersetor de cafea… E clar?" "E clar," am zis. "Atunci n-are rost s-o mai lungim cu vorba…" Am dat din cap ca sint de acord. "E clar pe dracu, rabufni Cioclea… Nu e clar nimic… Una gindim si alta spunem… Vad ca nu reusesc sa te conving…" "Eugen, i-am zis, hai sa abordam un alt subiect. Acesta vad ca te enerveaza…" "Sigur ca ma enerveaza, pufni el, cum sa nu ma enerveze… Vii aici si imi impui capul cu Brumaru. Crezi ca pot suporta ofensele la infinit…" "Imi pare rau", i-am zis, pe un ton impaciuitor. "Daca as fi stiut ca te enervezi, n-as fi pomenit in veci de numele Brumaru…" "N-ai fi pomenit, dar ai fi pomenit…" "De ce te enervezi, doar n-ai nimic comun cu el. Tu scrii intr-un fel, el in alt fel… Ce aveti de impartit?" "Culmea ar fi fost sa scriu si ca Brumaru!" Zicind acestea, poetul paru sa se calmeze. Dar dupa ce sorbi si ultimul strop de cafea din cana, l-am vazut cum fata i se inroseste din nou de enervare. Am crezut ca voi avea parte de-o alta rabufnire de furie greu de stavilit. Poetul reusi, totusi, sa-si stapineasca impulsul si cu o voce calma, aparent impaciuitoare, imi spuse: "Draga Nichita, sa presupunem ca ai dreptate. Ca Brumaru scrie o poezie excelenta, pe placul damelor de catifea…" "Esti de acord cu mine?" "Sint de acord," am zis. "Bine, facu Cioclea, sa zicem ca e asa. Acum insa eu as vrea sa te intreb… "Ce?" am inginat fara sa vreau… "Cum adica ce?" facu retoric Cioclea. „Sa presupunem ca am scoate catifeaua din poezia lui Brumaru, cu ce-am ramine?" N-am zis nimic. Era greu sa gasesti un raspuns potrivit la sofistica lui Cioclea. "Dar daca am merge mai departe si am scoate si bulionul?" "Si bulionul?" am murmurat nedumerit… "Da, si bulionul, spuse Cioclea. Mai ales bulionul… Esti de acord ca e foarte mult bulion in poezia lui Brumaru?!" "Stiu eu daca-i asa…" am spus. "E chiar asa, adauga poetul. E foarte mult bulion acolo. Tone intregi de marar si bulion. Ei, bine, continua el, operatiunea de curatire ar fi foarte dificila. Ar trebui sa aducem vreo mie de vidanje ca sa lasam locul uscat… Si cu ce-am ramine dupa toata tevatura asta, te intreb? Mai cu nimic…." Vazindu-ma pus in dificultate, poetul adauga pe un ton triumfator: "Scoate bulionul din poezia lui Brumaru si vei ramine cu nimic!" M-am aratat destul de ofuscat, spunind ca Emil Brumaru e un poet sensibil, minunat. Unic in felul lui. In privinta bulionului, ei bine, aici am gasit chiar un termen potrivit. "Poezia sa, i-am zis lui Eugen, e ca un colt de purgatoriu, umplut nu cu smoala, ci cu bulion. Bulionul e simbolul pacatului, al mizeriei in care inoata trupurile si sufletele pacatosilor, amestecindu-se de-a valma intre ele…" Eugen Cioclea insa nu voia sa tina cont de nici un fel de argumente. Pentru el Brumaru era un caz clasat. Totusi, la sfirsit, dorind, probabil, sa-mi faca o favoare, adauga: "Poate ca ceva, ceva ramine, zise el. Cite un fluture prins in mizga si niste firicele de marar…." Intuind ca dialogul imi crease o stare de disconfort, Eugen Cioclea adauga: "Dar sa stii ca poate ai dreptate. In fond, Brumaru nu-i chiar un poet de lepadat. Uneori ma trezesc noaptea si incep sa recit din el.  Dupa un timp insa incep sa ma enervez…" Apoi, vrind cumva sa dreaga, cum se spune, busuiocul, poetul Eugen Cioclea incepu sa-mi povesteasca despre perioada sa de boema moscovita, cind, fiind insurat cu fata unui general sovietic (socrul sau ajunsese ministrul adjunct al aviatiei militare), locuia in acelasi imobil cu Brejnev, cu care bea adesea votca si juca sah. Dar si in relatarea aceasta aparea destul de des numele lui Brumaru, fie atunci cind Cioclea se referea la buza de sus a lui Leonid Ilici, fie cind se referea la decoratiile acestuia, puse direct peste maiou, pe care, cica, Leonid Ilici obisnuia sa le minjeasca cu sos de rosii atunci cind era batut la sah… In fine, dupa relatarea despre Brejnev, ca sa uitam de micul nostru diferend, poetul imi darui o noua carte de poem, abia iesita de sub teasc: "Ofsaid", aparuta la Editura Magna Princeps din Chisinau…