Pe drumul de costisa al Comarnei (II)

Pe drumul de costita al Comarnei, in fata mea si in spatele Gretei mergea, cu un pas de soldat trecut prin multe – asa mi-i imaginam pe pazitorii fortaretei Bastiani din Desertul tatarilor – , Domnisoara Tincuta. Cojocul din blana artificiala, legat strins in talie cu un cordon de piele neagra, purta si el semnele razboiului cu ploile, vintul si zapada. De sub caciula de miel, ochii verzi ca buratecul ai Tincutei te priveau mereu cu un zimbet care te putea insela, luindu-l drept ironic. Insa eu n-am intilnit niciodata in viata mea un om mai putin ironic si mai "copil bun". Un copil pentru ale carui vreo 45 de kg in carne si oase, ori de cite ori rabufnea o pala de vint mai serioasa, ma temeam ca vor zbura in tarii. N-ar fi fost o miscare prea inspirata, pentru ca noi ar fi trebuit sa ne lasam tagirtile in drum si sa fugim nauci pe dealuri, impiedicindu-ne printre butucii viilor, printre ciresi, sa o prindem, ca sa nu se faca zob in cadere, si nu stiu zau daca am fi fost in stare de atita eroism. Insa temerea mea era aiurea: cele doua sacose cu care se prelungeau in mod natural miinile Tincutei erau atit de grele, incit ea n-ar fi putut s-o ia din loc nici chiar la un uragan. Sint convinsa ca nu se despartise macar pentru o zi, in cei vreo 15 ani de naveta, de bagajele astea si, mai mult ca sigur, in principal din motivul sa n-o ia vintul pe sus! Era clar, ea nu se voia un personaj al lui Chagall. Si daca si-o fi dorit – ei bine, asemenea lucruri noi nu ni le-am spus niciodata in cei trei ani de front comun.

Si la sacosele ei, nu numai la ea si la miinile domnisoarei Sanda, ma uitam eu fascinata. Chiar daca aflasem inca din prima zi ce se ascundea in pintecul lor de doc: intr-una, colega noastra avea, fireste, material didactic, planuri de lectii meticulos pregatite si un vesnic teanc de caiete sau de file cu lucrari scrise. Maruntaiele celeilalte burti insa erau cele de poveste.

Se intimpla asa: noi intram in cancelarie dupa un ultim asalt al dealului in virful caruia era scoala. Rebegiti de frig, ca vai de noi. Ca sa incapa rebegitii veniti de pe drum, colegii din sat isi faceau de lucru cu elevii pe holuri sau in curte. Si noi ne scoteam mai intii hainele, apoi borcanele cu mincare, rapid plasate dupa soba fierbinte. Ei bine, momentul asta devenea la Tincuta apoteotic. Din cea de-a doua sacosa a ei, scotea (indiferent de anotimp, de zi, de starea vremii si eram sigura ca indiferent si de coltul globului, de sistemul politic, de starea economiei mondiale etc.etc.) urmatoarele obiecte, pe care le insira meticulos pe masa lunga si dreptunghiulara, acoperita cu pinza rosie: una bucata termos maricel cu ceai; una bucata termos mic cu cafea; un servetel flausat in care erau invelite lingura, lingurita, cutitul si o furculita; o punga de hirtie cu citeva felii de piine in ea; doua borcanele cu mincare gatita – iahnie de cartofi, orez cu cirnati, tocanita de pui s.c.l., plus un sandwich pregatitor. Si servetele. Sandwich-ul il minca imediat ce ajungea, asezonat cu un pahar mare de termos maricel plin cu ceai fierbinte si un pahar mare de termos mic plin cu cafea fierbinte; mincarea gatita, incalzita iarna, cum spuneam, dupa soba, si restul de udatura ramineau pentru ora 10. Mereu la fel, cu rigoare neabatuta, de amploaiat gogolian.

Asezati toti jur-imprejurul mesei, fiecare cu tartinele lui mai mult sau mai putin prapadite (hei, parizerul nostru, fara gust de carne, insa cu miros de usturoi si suspecte gogoloaie si fire prin el!), cu ouale fierte tari sau pur si simplu cu cite un mar, ne uitam pe furis la mincarea ei si o fericeam in gind ca "uite care-i avantajul daca stai cu parintii!". Pai da, cea de-a doua tagirta a Tincutei insemna pentru celelalte navetiste un univers al calmului si al tihnei, departat la mii de ani-lumina de noi. Univers unde, oricit de frig ar fi fost, era o mama care trebaluia pe linga aragaz, invelita in aburi frumos mirositori. Care te elibera de sacose si de haine cind intrai in casa odata cu noaptea, lasindu-te pe tine in ale tale. Si care, dimineata, iti dadea pachetelul cu mincare, iti lega mai bine fularul peste guler etc.etc.etc.

Lumea asta nu era o utopie nici pentru Luca, si el un rasfatat al soartei. Inca de pe drum ne anunta: "ieri, nevasta-mea a facut pirjoale!" si ne povestea in detaliu:

cum el a tocat "carnita frageda de purcel (am un amic la abator!!)",

cum ea a mestesugit pirjoalele mici si rotunde,

cum el le-a fiert in ulei incins,

cum ea a facut maioneza,

cum el a taiat pestisor si a oparit, cu foi de dafin si piper, ceapa,

cum ea a amestecat pirjoalele cu ceapa racita si cu maioneza!

Si noua ne lasa gura apa. Si el ridea, privindu-ne. Si spunea: "merge si un vinut negru la asta! La Paraschiv e un vinuuuut! Mmmm!"…

Dupa Tincuta, urmam eu, cu o scurta de blana artificiala "leopardesca", neagra cu pete albe, peste salopeta blanita de doc, si cu caciula ruseasca, de iepure vopsit. Si eu aveam o tagirta in mina, afara de geanta de pe umar, si eu tineam capul in piept, stergindu-mi din cind in cind lacrimile stoarse de ger. Spatele meu era acoperit de Lucia: cojocul ei era nou si fara nici o pata. Noi doua rideam mai rar. Inca nu ajunsesem la acel grad de disperare, mai precis de acomodare cu disperarea, care te face sa-ti reduci la minimum dorintele si asteptarile. Prag dupa care, odata trecut, poti sa rizi din orice, cum faceau cei din fata noastra, care aveau deja la activ 15-20 de ani de naveta. Lucia abia terminase facultatea si, cu cele doar citeva luni de apostolat, nu apucase sa guste bine din "deliciile" vietii de navetist si era inca in faza senin-candida a stuporii.

Cit despre mine: atunci, in ’83 (perioada care coincisese cu scoaterea autobuzelor pe anumite rute, motorina mergind toata la "campania agricola de toamna si primavara"), eram la al treilea an de naveta. Cu deja o pielonefrita la activ, pentru ca, pe linga altele, devenisem, ca si Tincuta, un pachet de oase invelit in piele umana, eu imi doream hotarit sa fiu un personaj chagallian, sa zbor intr-o zi de acolo. Imi aparuse deja prima carte si nu-mi doream decit sa scriu; cum imi devenise clar ca nu ma pasiona meseria de profa, stiam ca invatamintul era doar o etapa provizorie. Voiam sa renunt la el dupa terminarea stagiului, dar ce urma sa fac, habar n-aveam: slujbele la care visam cu infocare – bibliotecara, cercetator, redactor de revista ori de editura etc. – erau de neatins. Gindurile astea, dar si isteria ca dincolo de "pusceasulsasune-somn-sculat-mers-pe-jos-lectii-mers-pe-jos-pusceasulsasune" nu mai raminea loc pentru mai nimic faceau ca disperarea mea sa fie beton. Si, pentru a ma salva pe moment, fictionalizam in mintea mea intens…