Pe drumul de costisa al Comarnei (I)

Avansam in sir indian. Cu genti si tagirte in mina, infofoliti in caciuli si haine legate crucis si curmezis cu panglici, cordoane si curele de piele, ca sa stea lipite de cap si de trup…

In fata, Luca, proful de engleza, inalt, solid si rumen. Ca intotdeauna, ne-a spus imediat ce am coborit la rascruce, la Mocra, din autobuz: "doamnelor, treceti in spatele meu!". Si noi, cele sase femei – profele de romana, de franceza, de istorie, de stiinte naturale si de chimie -, ca intotdeauna ne-am executat. Si inca pline de recunostinta. Pentru ca numai el putea sa despice vintul deloc amabil si zapada acoperind in gramezi canalul dintre dealuri care era drumul nostru spre scoala. Numai el putea depista cararea printre crestele de glod inaltate de masini toamna, acum inghetate si ascunse perfid sub troiene. Si pline de recunostinta mai ales – sint sigura ca toate simteam asta – pentru acel "doamnelor!", spus cu un zimbet ce se voia seducator, dar care nu reusea sa fie decit hitru: ne facea sa ne simtim femei si, nu?, doamne.

Dupa el, venea Eva. Alura sportiva, geaca de fis "curechie", cum spuneau pustii si satenii din Comarna, blugi si cizme cauciucate si imblanite. Era rar mohorita si intotdeauna ridea cu pofta la glume. Si atunci, ochii – unul albastru si unul verde – dispareau aproape cu totul sub pliurile fetei. Cind glumele lui Luca "sareau calu’", pufnea scotind un vag amenintator: "Hai-hai…!", care toti stiam ca inseamna "acusi o furi!".

Eva era foarte priceputa sa depisteze toate buruienile si radacinile comestibile de pe dealurile pe care le taiam oblic, atunci cind alegeam alt traseu. Le ochea de departe, le smulgea cu abilitate si ni le arata triumfatoare: cu asta va face un bors, asta o va pune la cuptor, asta e un ingredient bun pentru gulas… Stilcea putin cuvintele romanesti, facindu-ne sa zimbim. Cumva protector.

Inalta si masiva in blana ei maro artificiala, uzata si plina de pete, domnisoara Sanda, cealalta profa de romana, o urma pe Eva miscindu-si hotarit coapsele solide. La cei probabili 45 de ani, isi pastrase o gratie a gesturilor care pe mine ma incinta. Intotdeauna avea oua fierte in pachetul cu mincare si, in timp ce le descojea, ii priveam fascinata degetele subtiindu-se aristocratic spre virfuri, cu unghiile taiate scurt si drept si cu o vaga urma de negru dedesubt: cum o fi facut ea o casa pe pamint cu ele?

Dupa ce isi minca zimbitoare si cu inghitituri mici tainul zilnic, Luca, de alaturi, comenta adesea, adulmecind mirosul "cam fistichiu" al oualor fierte tari: "ei, domnisoara, acum, dupa fripturica asta, ar merge si-un vinut!". Ea pufnea de fiecare data in ris, punindu-si mina la gura, intr-un gest amintindu-mi de tarancile pudice de altadata sau de copii… Izbucnea din te miri ce in ris si, cind povesteai ceva, nu neaparat neobisnuit, te privea uimita, intrebind mereu: "chiar?".

In spatele ei avansa prin nameti Greta, bunul meu tovaras de trancaneala despre carti, intr-un cojoc imbracat in doc cafeniu, cu cizmulite negre, palida, insa si ea vesela de obicei; acum bocea mocnit – de trei zile o auzeam plingind, si la dus, si la venit: ramasese gravida, copilul nu-l putea lasa pentru ca se rusina de fata ei cea mare, deja studenta. Dar nu putea nici sa riste un avort clandestin. "O sa mor…!". Si plingea. Si plingea chinuit, in timp ce avansa anevoie prin nameti. De piatra sa fii, si tot iti dau si tie lacrimile cind auzi pe cineva linga tine plingind pe un drum de 8 km.

Cind ne-a anuntat vestea asta, abia a zimbit la intepaturile cu dedesubturi ale colegului nostru de naveta. Si ne-a ascultat amarita sfaturile, precipitarile si propunerile femeiesti: o sa vorbesc cu "tanti Nela" a mea, sa-ti puna sonda, i-a soptit una. Nu, a dat ea inspaimintata din cap, am alergie la (si eu n-am auzit la ce). Si au urmat alte solutii soptite: se iau citeva legaturi de creasta cocosului, se pun intr-un litru de apa, se fierb si se bea…; se ia un kg de seminte de patrunjel, se pun intr-un litru de apa, se fierb la foc miiiiiic si se bea…; te urci pe un dulap si sari de acolo…; faci baie fierbiiiiinte tare cit induri…; faci masaj apasat…; bei vin rosu… – aici Luca devenea atent: "da, da, cit mai mult vin rosu! mai ales asta de aici, mmmm! Are Paraschiv un vinuut! Nu ne abatem chiar acu’ pe la el?", si facea cu ochiul si noi izbucneam in ris, iar Eva ameninta: "hai, hai!". Zimbea si Greta, dar printre lacrimi care ii inghetau pe fata si o faceau si mai palida. Eu n-am mai indraznit sa-i recit din poezia lui Jacob, La Paris, di, di, /Pe-un cal gri/ La Nevers m-as pierde/ Pe-un cal verde/ La Issoire/ Pe un negru armasar/ Ah! ce frumos! ce frumos! Ah! ce frumos! ce frumos!/ Tii! – proaspat descoperita in Antologia inocentei.