Religii politice (II)

Comunitatile umane se configureaza si se articuleaza politic dupa gradele de iluminare a constiintei, de la deschiderea existentiala la inchiderea egolatra, de la ordine la dezordine. "In structura oricarei comunitati se vor regasi mereu doua aspecte fundamentale: organizarea in vederea rezolvarii problemelor pragmatice ale existentei si reprezentarea proprie a adevarului ordinii" (p. 34).

Filosofia lui Voegelin propune regindirea premiselor fundamentale ale reflectiei asupra omului si a formulelor de agregare ale constructiilor sale politice, propune – practic – o noua stiinta politica, intim legata de viziunea sa asupra filosofiei istoriei si asupra profunzimilor constiintei, o stiinta politica dincolo de limitarile pozitiviste. Paradigma pozitivista este intens criticata, atit in ce priveste premisele, metoda, cit si prioritatile sale, absenta interogatiei metafizice si multe altele. Pozitivismul incearca sa propuna aceeasi metoda atit pentru stiintele naturii, cit si pentru stiintele sociale, or, asa ceva este imposibil. Voegelin cere inlaturarea "tiraniei metodei", iesirea din canonul apriorismului metodologic si recunoasterea unei bogatii de experiente care ne pot apropia de structura realului si de ecuatia nefalsificata a existentei, a ansamblului om – societate – cosmos – Dumnezeu, sau a ceea ce autorul numeste "structura cuaternara a fiintei".

Noua stiinta politica trebuie sa contina o teorie a istoriei, pentru ca omul traieste in istorie, si nu poate fi redusa la o stiinta a dreptului sau la institutionalism. Trebuie tinut seama si de substratul antropologic, de bogatia de simboluri si idei prin care o comunitate isi exprima experientele existentiale fundamentale. In noua stiinta, omul se descopera suspendat "intre cei doi poli ai existentei, intre Inceput si Transcendent, intre cunoastere si ignoranta", intre eternitate si timp, articulindu-si experientele si raporturile sale (cu celalalt, cu comunitatea, cosmosul, Dumnezeu) prin mituri si simboluri, inca din zorii aparitiei civilizatiei. Ca si la Mircea Eliade, omul se defineste in primul rind ca animale symbolicum.

Ideea de comunitate politica se iveste din contactele dintre indivizi si evolueaza pina la nivel de stat, care reprezinta un proces de actualizare a ideilor si simbolurilor fundamentale. In analiza sa, Voegelin deplaseaza accentul de pe analiza mecanismelor puterii si institutiilor pe fundamentul spiritual al ordinii politice si sociale. Stiinta politicii trebuie sa inceapa cu experienta primara a omului, ce consta in constiinta participarii cu intreaga sa fiinta la un intreg care il cuprinde si care il conditioneaza, in toate civilizatiile.

Societatea umana evolueaza, ea nu asteapta sa vina antropologul sa-i justifice existenta. Si nici nu poate fi studiata ca un obiect, din exterior. Comunitatea umana se percepe pe sine ca un microcosmos, un cosmion, o reproducere in mic a marelui Cosmos. Armonia sa existentiala tine de racordul cu sursa, de unde vin si principiile ordinii sale. Acest microunivers e luminat dinlauntru de catre oamenii care-l sustin, pentru ca il considera o conditie a propriei impliniri. Iluminarea se produce printr-un simbolism in mai multe trepte: de la rit la mit si apoi la teorie. Aceasta e considerata partea cea mai importanta si mai integranta a realitatii sociale, prin intermediul ei oamenii dobindind un sens al societatii, ca parte a esentei naturii umane. "Totodata, simbolurile exprima constiinta faptului ca omul atinge plenitudinea conditiei sale participind la un intreg care-i transcende existenta particulara" (p. 41).

Teoreticianul trebuie sa plece de la simbolurile pe care le gaseste deja in lumea sociala si care sint strins legate de experientele originare, sa le inventarieze, sa le ordoneze, sa le clasifice. Societatea este, in primul rind, o unitate de sens si in baza acestei conceptii autorul austriac va pune diagnosticul modernitatii occidentale ca structura de civilizatie. El interpreteaza regimurile totalitare ale secolului al XX-lea "ca punct culminant al unei patologii a spiritului cu radacini istorice adinci atit in istoria religiilor, cit si in istoria civilizatiei vestice".

In secolul al XX-lea, criza spiritului a generat o criza a civilizatiei occidentale. In toate acestea, gnosticismul, "gnozele modernitatii" – crede Voegelin – au jucat un rol central. Este vorba despre un curent de gindire distinct in cultura europeana, ce are propria arhitectura simbolica, ce da nastere unei morfologii complexe si care ar fi explodat acum 70-80 de ani. Radacina raului este identificata in proasta organizare a lumii, in vicierea arhitecturii creatiei si a "ordinii fiintei". Exista un viciu intrinsec creatiei, dar care poate fi obiectivat si abolit. Defectele lumii pot fi astfel remediate in timpul istoriei, prin evolutionism istoric spre o lume perfecta. Deci nu natura umana este deficienta, ci ordinea lumii. De aceea, istoria trebuie "curatata", purificata prin puterea omului care modifica structura fiintei. Pentru aceasta e nevoie de cunoastere (Gnosis), pentru aflarea formulei magice de mintuire a lumii. Gnosticul devine astfel un profet al ordinii ideale, un salvator.

Interpretarea gnostica reprezinta o deviere a ordinii constiintei de la ordinea creatiei, o pozitionare eronata in cadrul "structurii cuaternare a fiintei". Ingredientele sale, printre care trufia si revolta, sint de natura luciferica. Gnosticul nu-si accepta nici o imperfectiune naturala sau personala si se apuca sa refaca radical creatia demiurgica. El respinge revelatia si refuza sa "vada" prezenta divinului in lucrurile create; materia este considerata demonica. Proiectul sau prevede abolirea realitatii impure si spiritualizarea sa deplina, astfel incit spiritul uman alienat intr-un cosmos detestabil sa se poata intoarce la adevaratul Dumnezeu.