Religii politice (I)

Eric Voegelin (1901-1985) este unul dintre filosofii importanti ai secolului trecut. Format in atmosfera spiritualizata a Vienei, a emigrat in Statele Unite in 1938, din cauza opozitiei fata de nazism, exprimate in lucrarea Religiile politice, publicata in 2010 si in traducere romaneasca la editura Humanitas, colectia Zeitgeist, cu un cuprinzator studiu introductiv de Bogdan Ivascu. Autorul aseamana ideologiile totalitare cu religiile propriu-zise, studiaza cauzele si consecintele violentei politice in sistemele totalitare, preda stiinte politice, filosofie politica si filosofia istoriei si lasa in urma, dupa 60 de ani de activitate academica, o opera vasta (34 de volume), originala si profunda, din care se distinge monumentala serie Order and History.

Ca si Raymond Aron, Voegelin demistifica si critica "religiile politice" moderne, in special fascismul si comunismul, decriptindu-le "gramatica ezoterica si substratul lor gnostic" (Vl. Tismaneanu). Filosoful austriac clatina stabilitatea multor concepte incetatenite si transcende perceptia comuna despre istorie si timp. El incearca sa inteleaga fascinatia populara pentru diferitele forme de extremism, punind in evidenta fragilitatea echilibrelor modernitatii europene. Analizeaza cu simt etic patologia utopiilor totalitare al caror martor a fost si pe care le comenteaza cu multa indrazneala si curaj, invitind la luciditate si responsabilitate…

Din pacate, ideologiile totalitare, cu pretentii salvatoare, continua sa genereze pasiuni colective, cu consecinte deseori catastrofale. Amenintarile la adresa societatii deschise sint numeroase si virile in continuare, atentind la viata spiritului si la echilibrul societatilor. Apetitul oamenilor pentru autodistrugere pare sa fi crescut exponential in epoca moderna. Este o constatare tulburatoare, dar reala, ce l-a determinat pe autor sa incerce un diagnostic asupra originii raului in istoria culturii si a civilizatiei europene.

Abordarea lui Voegelin este una multidimensionala, densa conceptual, el reusind o sinteza originala si erudita a istoriei ideilor si civilizatiilor, reper inconfundabil in filosofia politica de dincolo de ocean. Pentru autorul austriac, teoria politica reprezinta, in primul rind, o filosofie a istoriei, dar "autoreprezentarea omului in istorie nu este altceva decit expedierea in constiinta a ordinii fiintei si efortul constant de a reda aceasta experienta primara printr-o arhitectura simbolica ce exprima dimensiunea participativa a constiintei". (Studiu introductiv, p. 26)

Esentiala la Voegelin este relatia dintre ordine (sociala, politica etc.) si constiinta in istorie. Conceptul de ordine traverseaza ca un fir rosu intreaga sa opera, prin acest concept intelegindu-se structura realitatii exterioare, asa cum apare ea in realitate, omul constientizind dependenta sa fata de aceasta ordine. Cum spunea cineva, doua sint pericolele mari care ameninta lumea: ordinea si dezordinea. Ele sint experiente primare ale constiintei, ultima reprezentind o stare degenerata, de alienare, un refuz al ratiunii, o optiune pentru inchiderea existentiala a sinelui fata de transcendent, pentru indepartarea de Dumnezeu si concentrarea asupra egoului.

Istoria este, asadar, o experienta a constiintei avind ca fundament ordinea. Deci constiinta produce istoria, aceasta din urma nefiind decit un simbol sau o formula narativa, formula care sustine o anumita structura a comunitatii politice. Deci pentru a intelege istoria trebuie sa intelegem constiinta care a produs-o, constiinta in care divinul si umanul se intrepatrund. Voegelin nu intelege prin istorie o inregistrare cronologica a actiunilor umane, ci "desfasurarea unei structuri de sens in timp". Timpul constiintei regleaza timpul istoriei, setind paradigma civilizationala dupa "gradul de luminozitate" al ordinii in spatiul constiintei.

Voegelin este un clasic. El dezvolta o filosofie originala a istoriei, in dezacord cu Husserl, care vorbea despre anistorism si epifenomenalism, neimbratisind nici teza constiintei modelate de perceptia senzoriala. Constiinta nu este considerata un ce al lumii doar exterioare, ci, printr-un proces de anamneza, autorul gaseste o serie intreaga de experiente interioare formatoare ale constiintei. Este vorba despre interventia mai multor niveluri de realitate, aflate intr-o stare de echilibru. Centrul constiintei nu s-ar afla nici in subiect, nici in obiect, ci in "intervalul" intermediar dintre polii experientei, intre divin si uman, intre dimensiunea sa trupeasca si realitatea spre care tinde si din care provine ab initio. De fapt, mai bine spus e ca ea, constiinta, participa teandric la realitatea ambelor dimensiuni.

Ordinea, in schimb, creeaza tiparele civilizationale si structurile simbolice, distingind intre simbolismul cosmologic, cel antropologic si cel soteriologic. In primul, ordinea sociala este analoaga ordinii cosmice, imbibate de magia intilnirii divinului cu umanul. In al doilea, analogia are loc intre societate si suflet, "sensorium al transcendentei". Mai departe, ordinea sufletului, care devine principiu ordonator, determina ordinea cetatii. Al treilea simbolism, cel soteriologic, pune accentul pe Revelatie, pe gratia divina, care ingaduie omului o relatie intima cu Dumnezeu. Ordinea se revarsa in trepte de la Sursa spre nivelurile inferioare ale realitatii, formind o ierarhie a fiintelor in marea Fiinta.

Tranzitia s-ar face, asadar, de la ordinea cosmologica la cea antropologica si la cea soteriologica, printr-un proces de diferentiere a gradelor de iluminare a constiintei. La Voegelin experientele sint echivalente cu simbolurile lor, dar permanenta nu apartine simbolurilor, ci omului si experientelor sale, in cautarea necontenita a umanitatii sale. In istorie, omul se articuleaza pe sine in acord cu propria-i natura. Astfel, se descopera sensul omului in istorie, generat de tensiunea existentiala a constiintei, aflata in "intervalul" divino-uman.