Caută 
5 MIN
Daca incep prin a va spune ca ma doare fiecare litera a acestui articol nu comit nici o figura de stil: acesta este purul adevar. De data aceasta, simt la modul concret denotatia acestei propozitii banale. Abia m-am intors de la un meci de fotbal, la sfirsitul caruia un adversar mai hotarit a avut inspiratia sa-mi "fure" piciorul de sprijin si am cazut pe mina dreapta. Aceasta nu a gustat gluma si s-a umflat prompt, incit abia am reusit sa schimb vitezele si sa ajung pina acasa. Aici, nici vorba ca sotia sau fiu-meu sa perceapa latura eroica a situatiei; pur si simplu refuza sa ma trateze ca pe un mascul care s-a intors ranit, dar demn de la o infruntare destul de contondenta, din care a iesit cu fruntea sus; sub scut, totusi.
M-am impacat cumva si cu gindul acesta, pina cind mi-am amintit ca am aminat scrierea articolului pentru "Ziarul de Iasi". Fatalitate! Prima reactie a fost sa scriu un e-mail (fireste, cu unghiile de la mina stinga) si sa anunt ca saptamina aceasta nu-mi pot onora rubrica. Dar ceva ma face sa-mi misc cu greu mina la incheietura careia a crescut un ou (nu de strut, nici macar de rata, ci de cuc sau de gugustiuc) pe tastatura laptopului. Sint un om constiincios si, in plus, mai am vreo 2 saptamini si bifez cinci ani batuti pe muchie in care nu am lipsit nici macar o saptamina din pagina de opinii de marti. Mi-ar parea rau ca tocmai acum, inainte sa se implineasca lustrul, sa ma opreasca un fault nefericit si neintentionat, probabil. Nu mai spun ca am ceva experienta: am scris, acum 5-6 ani, jumatate de carte avind clavicula dreapta fracturata: am renuntat dupa doua saptamini la corset (da, am purtat si eu corset si nu e deloc comod, va asigur, domnilor) si mi-am vazut de treaba.
Oricum, nu vreau sa ma pling acum. Dar mi-a trecut prin minte o evidenta care prea des se uita: munca scriitorului, a istoricului, a jurnalistului, a oricarui om care isi cistiga traiul din scris este si o munca fizica. Prin urmare, este onorabila, va asigur. Daca e bine facuta, normal. Altfel, este la fel de inutila, ba chiar daunatoare ca orice munca fizica facuta in dorul lelii. De ce simt nevoia sa repet aceste lucruri de mult scrise mult mai bine de altii mai "doxati" decit mine? Pentru ca persista inca la noi ideea ca un intelectual nu munceste (va mai amintiti lozinca sinistra: "Noi muncim, nu gindim"?). Sa fim seriosi, de muncit muncesc taranii la cimp, strungarii in fabrici, minerii (si inca cum!), maturatorii, gunoierii, pompierii, croitorii, paznicii, constructorii, secretarele (uneori si peste program), ba chiar si sportivii. Si atitia altii. Mecanicii, instalatorii, cioclii, politistii, tipografii, zugravii, padurarii, geamgiii, brutarii, mafiotii, timplarii, gradinarii, biciclistii. Soferii si pietonii. Fotomodelele si dansatoarele. Vinzatoarele si clientii. Politicienii, primarii. E greu de crezut, dar d-na Udrea munceste din greu. La fel si dl primar Nichita. Pina si Radu Mazare munceste. In genere, munca inseamna munca fizica, ceva care presupune miscare si care are rezultate concrete, vizibile, pipaibile, la o adica, cu mina. Un profesor da din gura acolo, cam cit munceste un om normal in doua zile. Treaba e asta? Un avocat da si el din gura, deci nu munceste. El doar ia bani. Notarul pune parafe si semneaza. Medicul, ei bine, cu medicul e altceva, el parca ar presta un fel de munca. In rest, se stie de cind lumea, sefii nu muncesc, ei doar ii pun pe altii sa munceasca. Un inginer da indicatii, traiasca bietul muncitor, calficat sau nu, in el e baza. Oricum, maestrul este mult mai stimabil decit ala care crede ca, daca are facultate, gata, are dreptul sa dea ordine. Nu asa rezulta din toate filmele bune de acum 20-30 de ani?
Ce sa spun, m-am lovit adesea de astfel de atitudini. Omul simplu intreaba direct: dar ce faci dumneata pentru mine? Eu iti dau piine, masa, casa, ciorapi, haine, masina in care te plimbi, hirtie igienica, tu ce imi dai in schimb? Ei bine, ca sa aduc o umbra de onorabilitate asupra acestei ocupatii deloc apreciate la noi (daca mai nimeni nu citeste, la ce mai sint buni cei care scriu in loc sa faca ceva mai serios? Oricum, cititul e ceva pentru timpul liber si cine mai are acum timp liber?), spun simplu si direct: si scrisul este o munca fizica. Iata, pe mine ma doare mina destul de tare, semn ca fac, in acest moment, o munca fizica, nu? A sta cu orele la masa de lucru, a citi sute de carti, a scrie mii de pagini presupune si un efort fizic. Balzac a umplut citeva pogoane de manuscrise, Istoria… lui Calinescu cintareste in jur de 4 kilograme, Breban a scris peste 15.000 de pagini. Credeti ca e usor? Ia incercati acasa macar sa copiati cite 10 pagini timp de doua-trei zile. Marin Preda avea o vorba care imi place mult: cine vrea sa fie scriitor mare, trebuie sa aiba oase tari. Nu oricine poate sta sa scrie mii de pagini. Pentru mine, scriitorul mare e cel care are opera. O opera nu inseamna o carte buna, nici o capodopera. O opera inseamna sute si sute, mii si mii de pagini in care se construieste o lume vie, specifica. Sau un sistem sau o imagine plauzibila a trecutului. Balzac, Tolstoi, Dostoievski nu ar fi fost marii scriitori care sint daca si-ar fi scris doar capodoperele. Nu conteaza doar piscul, ci si drumul care trebuie strabatut pina acolo. De aceea, am sa-l prefer oricind pe Breban (ca tot i-am pomenit numele) unui Mateiu I. Caragiale, care, sigur ca da, ma incinta (stiu pasaje pe de rost din Craii de Curtea-Veche), dar imi imaginez foarte bine literatura romana fara el. Dar fara Sadoveanu, fara Rebreanu nu prea o vad. E nevoie de marii scriitori, cei cu opera monumentala, cei care pot rata romane peste romane, dar care dau citeva titluri cu greutate, in jurul carora se constituie intreaga literatura ulterioara. Doar ca acesti scriitori de prima importanta sint putini.
Dar pentru asta e nevoie de munca. Fizica, va asigur. Nu doar atit, dar nici o munca nu este, la urma urmelor, doar fizica. Dar si munca scriitorului, a istoricului, a fizicianului, a avocatului, a profesorului, in fine, a oricarui intelectual este cit se poate de stimabila. Chiar daca la noi este prost platita si prost privita. Cu o conditie: sa fie buna, sa fie, daca se poate, foarte buna. Altfel, ea poate deveni toxica.
P.S.: Daca acest articol vi se pare o prostioara (si sigur ca este), va deconspir si cauza: si piciorul meu drept este ranit. E greu sa lucrezi in astfel de conditii…
