Silabe prezidentiale

Intr-un roman recent – recompensat, in 2003, cu
Premiul Pulitzer -, Middlesex pe numele sau,
apartinind scriitorului american de origine greaca
Jeffrey Eugenides, se observa, pe fondul unui anumit
context, un lucru extrem de interesant, pe care vi-l
prezint si dumneavoastra in cuvintele autorului
insusi: „In general, americanilor le place ca
presedintii lor sa n-aiba mai mult de doua vocale in
nume. Truman. Johnson. Nixon. Clinton. Daca au
mai mult de doua vocale (Reagan), nu au mai mult
de doua silabe. Si mai bine e cu o singura silaba si o
vocala – Bush”. Eugenides, maestru al ironiei, aduce
mai jos citeva argumente in favoarea insolitei sale
ipoteze: „De ce s-a hotarit Mario Cuomo sa nu mai
candideze la presedintie? La ce concluzie a ajuns el
cind s-a retras ca sa dezbata problema? Spre
deosebire de Michael Dukakis, care venea din
mediul academic al statului Massachusetts, Mario
Cuomo era din New York si stia cum stau lucrurile.
Cuomo stia ca n-are nici o sansa sa cistige. Prea
liberal pentru acel moment (1984, n.m.), asta e sigur.
Dar, de asemenea, prea multe vocale”. Si silabe,
daca-mi este permis sa adaug.
De fapt, mentionatul Dukakis constituie problema
reala a scriitorului. S-a petrecut atunci (in 1988), prin
candidatura sa la presedintie (impotriva lui Bush-
senior), un episod neverosimil: un grec american a
venit, cu fortele sale, pina in preajma Casei Albe. E
drept, admite Eugenides, „de cite ori un grec se
apropie de Biroul Oval, ceva o ia razna. Mai intii a
fost Agnew (in 1973, n.m.), cu evaziunea fiscala, si
apoi Dukakis cu tancul” (in campania electorala,
Dukakis a defilat, cu cascheta militara pe cap si
calare pe un tanc, in fata multimilor de suporteri –
gest considerat impropriu, mai apoi, de catre analisti,
avind in vedere extractia sa din interiorul Conventiei
Democrate!, n.m.). Eventuala victorie a lui Dukakis s-
ar fi inscris intr-una dintre putinele situatii (ultima –
legata de Eisenhower – caruia, din fericire, „ii statea
bine pe tanc”) unde un nume cu mai mult de doua
vocale si de doua silabe ar fi obtinut presedintia
Statelor Unite. Ritualul lexical si fonologic al politicii
americane a primat insa si atunci, neoferind ocazia
unei noi exceptii de la regula traditionala.
Dincolo de gluma, sintem cu totii constienti ca
succesul – mai ales in politica – depinde semnificativ
de sonoritatea si estetica numelui personajului
inscris in competitie. Nu-mi imaginez, de pilda, pe
unul cu numele meu devenind presedintele Romaniei
(desi, ca sa fiu sincer macar in paranteza, nici cu
„Base”, la noi, „Bush”/”Tufis”, peste Ocean, ori
„Kohl”/”Varza”, odinioara la nemti, nu mi-ar fi, la o
adica, rusine). In ciuda lamentarii shakespeariene,
neconditionat depreciative, din Romeo si Julieta
(„ce-i intr-un nume?”, care va sa zica), trebuie sa
recunoastem ca, in denominare, uneori poate fi
totul (mai curind decit nimic). Cel putin in politica, la
rigoare, omul ajunge nom-ul, daca intelegeti ce
vreau sa spun. Masele se lasa usor pacalite. Un
nume „frumos” ar putea oricind sa insemne, in logica
dominanta a imaginarului social, un caracter
„frumos” – indiciu clar, la rindul sau, pentru o politica
„frumoasa”, numai potrivita pentru un stat al
cetatenilor „frumosi”. Mentalul colectiv e, totodata,
lenes, preferind asumarea numelor penetrante, usor
de retinut si pronuntat (teoria numarului de silabe, a
lui Eugenides, chiar ironica, mi se pare fundamental
adevarata). In plus – cine nu stie acest lucru? -,
lumea doreste aparente, fizicul si numele fiind aici,
neindoios, cruciale.
In privinta lungimii numelor presedintilor, noi, romanii,
sintem ceva mai generosi decit americanii. De cind
ne-am asumat varianta existentiala republicana, nici
unul dintre conducatorii nostri nu a atins performanta
unui nume format din doua silabe. Gheor-ghi-u (daca
mai adaugi si „Dej”-ul in coada, te ia cu vertij), Cea-
u-ses-cu, I-li-es-cu, Con-stan-tin-es-cu (interminabil,
sa admitem, pentru prestatia politica, meteorica, a
posesorului) si, in sfirsit, Ba-ses-cu (cel mai scurt, in
conditiile date). Silabe lungi si scurte, accentuate si
neaccentuate, diftongi, semivocale, vocale cite vrei,
dificultati la despartire, etc. E limba romana mai
sofisticata decit engleza sau electorul mioritic mai
vioi decit cel yankeu? In principiu, nici una, nici
cealalta. Ne referim mai degraba la absenta (ori, ma
rog, scurtimea) exercitiului democratic pe plaiurile
autohtone. Prestatia unui nume (fie ea si pur
fonetica) se revela in confruntarea electorala, prin
mediatizari succesive si stridente, apte de a penetra
nu doar mintea alegatorului, ci insasi fiinta lui. Pe
masura ce acest proces se va incetateni si la noi, am
convingerea ca vom asista, treptat, la o atenuare a
capacitatii de perceptie a electoratului, la o veritabila
oboseala (postindustriala, de tipul celei propovaduite
de Francis Fukuyama, cu atita succes, la inceputul
anilor nouazeci) a simturilor votantului care se va
concentra mai greu pe mesajele ideologice si pe
subtilitatile politicilor macroeconomice, internationale,
agrare, etc., devenind sensibil la „stimuli” exteriori,
cum ar fi, intre altele, sonoritatea si dimensiunea
numelui unui candidat oarecare. Nu este exclus ca
atunci sa incepem sa avem, si in Romania, presedinti
„de doua silabe” asa-zicind sau, chiar mai interesant,
„de una singura” (tot a ajuns Bush la moda). Ce, nu
v-ar placea un lider cu muzicalitate „nominala”
ardeleneasca? Pop. Boc (sper, la asta, sa nu-mi fie
gura pocita). Leu. Ori moldovineasca, vorba ceea.
Druc (era cit pe ce, daca va amintiti). Dron. Dram.
Clim. Si asa mai departe.
Istoria postmoderna merge spre esentializare, iar
procesul nu va ocoli, desigur, onomastica politica.
Traditia fastuoasa a sudului american – cu nume
kilometrice, gen Don Francesco Juan Garcia
Esteban Mario Gonzales de Nogales – va disparea
gradual, lasind loc fracturilor denominative,
segmentelor identificatoare, „poreclelor” definitoare
din trecutul latin. Ar trebui sa fim pregatiti pentru
aceasta mare revolutie culturala si politica. Devine
imperios necesara crearea unei „legi a numelor in
politica”, lege care sa stipuleze un principiu
elementar: la intrarea in competitiile electorale,
candidatii sa fie obligati sa-si ia „un nume de scena”
(cum ar veni), aidoma imparatilor si regilor din trecut,
papilor si patriarhilor de astazi, marilor vedete
artistice si sportive, iesite in peisajul international
contemporan. Numele ar urma sa-i insoteasca si mai
tirziu, dupa eventuala victorie in alegeri, functionind
nu numai ca reprezentare personala, ci si ca
talisman politic. Va dati seama ce de Animal X am
avea? Cei trei simpatici baieti constanteni, Hiena,
Sarpe si Vierme ar fi concurati de o armata intreaga
de Sacali, Cirtite, Bursuci, Lupi, Porci, Vulpi si
Rinoceri. O fauna pe cinste, ce ar da Gradinii
Zoologice a politicii romanesti caracter legal si, in
primul rind, mult visata transparenta.