Singur in padurea de cenusa

Obiceiul (vicios) de a rasfoi reviste si carti vechi
si chiar de a citi poezii defuncte tine cu succes
locul rasfoirii presei cotidiene; obiceiul este
„vicios” pentru ca produce o stare de
dependenta, dar nu numai de asta, ci si pentru
ca are si un dram de perversiune care te face sa
astepti cu sufletul la gura noutatile foarte vechi,
care, deseori, au o savoare mai incitanta decit
noutatile actuale. Lumea privita printr-un binoclu
inversat devine, cit ar fi de veche, palpitanta.
Treaba asta este, de fapt, foarte usoara; destul
sa-ti pierzi o oarecare stare de tifna si judecata
cronologica asupra valorilor si iti vei descoperi
un fond de candoare pe care tu insuti il ignorai.
O strofa ca aceasta, prafuita strofa „Soarele
rotund si palid se prevede printre nori” etc., etc.,
de care ai uitat inca de cind erai elev, capata o
gratie noua, oricum, devine suportabila; as
spune ca devine mai suportabila decit oricare
dintre unele versuri actuale pe care se
straduieste sa le impuna unul sau altul, care
incearca marea poeziei moderne cu degetul
(degetul de la picior).
Dar aceste lucruri sint atit de cunoscute, incit
nimeni nu le mai ia in seama; de fapt, de la
aceasta „neluare in seama” incepe tristul pustiu
de cenusa, marea noastra lehamite.
O multime de observatii stimuleaza insa poezia
si „cartea” altor timpuri; trecerea iremediabila,
disparitia, stilul de viata, mentalitatea. Nu sint
neaparat nostalgice… nu ai schimba viata
actuala de care te simti iritat pentru linistea
agresta de odinioara. Dar unele schimbari te
intriga in mod special, unele mentalitati erau mai,
hai sa zicem, „sanatoase”.
Printre acestea situez in special schimbarea
relatiilor afective cu natura. Omul anterior – sa ne
oprim la rafinatul (din acest punct de vedere)
traitor intelectual (dar si omul „oarecare”, taranul,
care nici nu visa ca i se va schimba numele in
„fermier”) – simtea altfel natura, o percepea ca
fiindu-i mai aproape.

*
Raporturile dintre natura si om s-au schimbat.
Intre cei doi termeni ai ecuatiei nu mai este decit
o relatie lipsita de vigoare: natura „naturala” a
fost inlocuita cu natura „artificiala”, fenomen care
s-a instalat in istoria lumii la inceputul secolului
al XX-lea. Pina atunci, unele palpitatii, mici
emotii, mai mult indrazneli ale imaginatiei,
incepusera sa tulbure mersul (prea lent, desigur,
al evolutiei), dar de atunci procesul a devenit
invaziv, a produs voluptati intelectuale visind
lumi si paradisuri noi, bazate pe tehnica fizica si
chimica, evolutia a devenit trepidanta, s-au creat,
daca nu „lumi paralele”, oricum, „cai paralele” in
evolutie, plasticul a stimulat un anume tip de
„gindire plastica”, artificiala, pina s-a ajuns la o
mentalitate schizofrenica: natura s-a demodat, a
devenit uzata, o marfa „second hand”. Nebunia
(mania) artificializarii nu-i decit un mic simptom
al acestei degradari globale. Nu exageram daca
punem pe seama acestei separari de natura o
catastrofa mai mare decit suma razboaielor si
revolutiilor care au avut loc de cind s-a insinuat
in istoria lumii aceasta uriasa schizofrenie.
Sint cunoscute ravagiile; figureaza ca teme
filosofice, antropologice sau medicale si
constituie subiectul a numeroase conferinte si
sesiuni exprimind teama de iminenta ucidere a
mediului. Nimic nou sub soare; inca o data,
oamenii au aruncat in lupta viclenia politica,
demagogia, crutindu-si avutia. S-au inventat
partide si miscari „verzi”, s-au editat tomuri si s-a
proclamat ecologia, uriasa disciplina in cuprinsul
careia sa incapa tot, de la ipoteze la etiologii
certe, de la sugestii la planificari exacte. Cu alte
cuvinte, s-au elaborat premisele filosofice ale
interpretarii pragmatice a naturii, stabilindu-se ce
si cum intervine in mentinerea acestui urias
tezaur. Dar nu s-a inteles componenta
antropologica, anume natura ca element
definitoriu al sufletului omului.
Pentru om, de fapt, padurea, cimpul, apa
constituie elementele esentiale ale propriei
psihologii. Nici un animal nu iubeste natura, nu o
recepteaza „poetic”, desi nu greseste
„comportamental” fata de natura. Omul este
unicul animal capabil de extaze in aceste relatii;
ca „om”, romanul se instaleaza in universul
poetic cu „frunza verde”, dar, in acelasi timp, se
rafuieste cu padurea, executind-o miseleste, prin
decapitare. Partea grava a acestei probleme,
care nu trebuie privita ca o exagerare
sentimentala, este degradarea nu atit a padurii,
a naturii in general, cit pustiirea afectiva a
omului. Intr-o viziune (doar) usor teatralizanta,
omul va deveni un personaj saracit, straniu,
izolat, unul „singur, definitiv singur, in padurea
de cenusa”.

*
Parafrazind interesanta expresie a lui Alexandru
Paleologu despre lucrurile cu adevarat
importante, omul actual, amenintat sa devina
orfan al naturii, devine subiectul principal al
lucrurilor cu adevarat importante: proasta relatie
a omului cu natura este un astfel de „lucru”.
Arta, care este barometrul afectiv cel mai
sensibil, a abandonat peisajul, in pictura;
pastelul nu mai consuna cu gustul actual; copiii
nu mai stiu sa deosebeasca o frunza de stejar de
una de plop.
Literatura, proza, pe ici pe colo, se mai ocupa cu
asa ceva: dar si acolo tema pare sa tina de
traditii invechite, gata de expiere; doar rusii,
englezii si unii sud-americani se mai ocupa cu
asa ceva.
Si asa, insidios, se strecoara, ca o emblema tacit
acceptata, o imagine: deocamdata pare
fantezista, dar marile prefaceri incep cu
fanteziile. Nu se stie cu ce motor ingenios
conceput, liberi de poveri afective traditionale,
ne vom plimba, poate, singuri, in sfirsit singuri,
intr-un pustiu „ars”, intr-o extraordinar de
incitanta pustietate a unor paduri arse.