Taranul roman (I)

Ce s-a intimplat cu taranul roman? Dupa ce a luptat si a suferit pentru a-si pastra pamintul, dupa ce s-a opus colectivizarii si a dat jertfa, a uitat tot. Noile generatii, indoctrinate de telenovele si adapate cu manele, se chinuie in strategii de supravietuire, n-au nici un orizont de asteptare. S-a pierdut spiritul intreprinzator al vechilor proprietari de pamint, s-a dus motivatia si determinarea, domina o abulie generalizata, intretinuta de alcooluri proaste si exprimata in cresterea ingrijoratoare  a infractiunilor (batai,  furturi, violuri). Spiritul colectivei, care a inaugurat raspunderea comuna (adica a nimanui) si a inspirat dorinta (fireasca) de a recupera ceva din pierderea  initiala (adica furtul de la stat, de la colectiva, ca reparatie a confiscarii pamintului si uneltelor proprii), a nascut o mentalitate de intretinut-descurcaret de care cei noi nu se mai pot debarasa.

Reflectiile de mai sus mi-au fost provocate de vizita la Muzeul Unirii, unde a functionat pina ieri expozitia "Recviem pentru taranul roman. Taranii si comunismul", realizata de Centrul International de Studii asupra Comunismului (director Romulus Rusan, curatorul acestei expozitii) – Fundatia Academia Civica. Este o expozitie itineranta, organizata cu ocazia implinirii, in martie 2009, a 60 de ani de la inceputul colectivizarii fortate a agriculturii. A trecut deja prin Oradea, Arad, Timisoara si Turnu Severin, iar de la Iasi va pleca la Botosani si Alexandria, adica in locuri in care s-au desfasurat o mare parte a rascoalelor taranesti incepute dupa Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, in care s-a decis colectivizarea cu orice pret.

Expozitia reconstituie, in documente de arhiva, fotografii de epoca si marturii de istorie orala, lumea rurala romaneasca disparuta sub tavalugul colectivizarii fortate. Cine examineaza harta numeroaselor rascoale taranesti din anii 1949-1962 impotriva colectivizarii (se evita cuvintul colhoz, prea compromis de experienta sovietica) si a cotelor constata ca fenomenul impotrivirii a fost coplesitor: in judetul Botosani de astazi au fost 15 comune, din fostul judet Radauti – 12, din Vrancea – 13, Galati – 9, in judetul Iasi – la Focuri si Crivesti-Pascani. Curios, cele mai multe asemenea miscari au fost in  provincii la care azi nu am crede ca s-au ridicat cindva impotriva regimului comunist – sate din Moldova, Muntenia, Oltenia. Nu m-am gindit ca voi gasi aici Dabulenii. Impresionante sint fotografiile unor victime: tarani batrini, cu fete batute de ani si geruri, femei imbrobodite, flacai in prag de maturitate, fete foarte tinere. Majoritatea imbracati in straie locale, nationale. Ne se impotriveau ideologic unei alcatuiri straine, ci luptau sa-si apare agoniseala lor de-o viata, adunata prin efortul mai multor generatii. Ne putem gindi imediat si la consecinte: soti si sotii, parinti si copii  intimidati si demoralizati, familii destabilizate, inspaimintate, haituite. Copii care n-au mai putut urma scoli inalte, datorita etichetarii, inlaturarea din functii. Oameni care si-au parasit rosturile, gospodariile, pierzindu-si urma pe santierele constructiilor socialiste.

Impotrivirile au primit riposte extrem de violente. Am ales doar doua cazuri, din Moldova, din mai multe exemple. La Calomfiresti, judetul Radauti, in 6 august 1949, un taran e arestat pentru ca a dus acasa, de pe ogorul sau, doi snopi de orz. Inca nu-si platise cotele. Doua sute de tarani se aduna in fata postului de militie cerind eliberarea lui. Nu-si imaginau ca poate fi cineva arestat pentru doi snopi luati de pe ogorul sau. Dar se daduse deja alarma. Apar in sat doua camioane cu militieni, se trage, opt sint impuscati, dintre care patru mor. Acestia sint luati de acasa, de la familii, si ingropati undeva. Iar familiile celor opt sint deportate in Dobrogea, iar alti doisprezece sint trimisi in judecata ca instigatori.

Pedepse grele, cite opt-zece ani de inchisoare sau pe santierele de munca. Gasesc in memoriile lui Adrian Marino, pe care le citesc acum: a stat in inchisoare, avind chiar colegi de celule, alaturi de oameni politici si intelectuali care s-au opus regimului din convingeri ideologice, dar si de tarani care n-au reusit sa-si achite cotele sau n-au vrut sa se inscrie in colectiva. Ce fel de opozanti, de dusmani erau acestia? Dintr-o reconstituire a calvarului unui mare psiholog roman, intelectualul democrat Nicolae Margineanu, care a stat 16 ani in inchisori, aflam ca fratele sau, Petru, taran intr-un sat din judetul Alba, membru al partidului liberal, taxat „potrivnic" si "dusmanos", a fost arestat, impreuna cu fiul sau, iar familia, din fruntasa in sat, a ramas muritoare de foame. Condamnat la 20 de ani de munca silnica, taranul roman isi incheie calvarul mai degraba – familia a aflat tirziu ca a fost impuscat. La Butea, judetul Iasi, tot in ziua de 6 august 1949, se aduna  trei mii de sateni si protesteaza impotriva masurilor luate contra lor. A fost adusa armata, tunuri, o tancheta, chiar un avion care survoleaza zona pentru intimidare. Aici nu s-au inregistrat morti, dar opt tarani, in frunte cu preotul, sint arestati si deportati in Dobrogea pina in 1956. Mai multi preoti, din diferite zone, sint considerati capi ai rascoalelor, arestati si condamnati. Preotul din Sinesti-Iasi a fost condamnat la zece ani. Un caz mediatizat nu mult in urma: Ilie Alexoae, un taran din comuna Roma, judetul Botosani, aflind ca e pe lista celor care urmeaza sa fie arestati, si-a sapat o groapa in gradina si a stat ascuns acolo timp de 22 ani! O viata de om sub pamint. A fost pretul pentru ce a urmat: la Roma s-a inaugurat prima colectiva din Botosani, izbinda era mult mediatizata in vremea copilariei mele. La Plenara Partidului din 1961, cu patru luni inainte de a se incheia oficial colectivizarea, Gheorghiu-Dej recunoaste public ca au fost arestati si anchetati 80 de mii de "tarani muncitori" care s-au opus colectivizarii, dintre care 30 de mii au fost condamnati in urma unor procese publice. Asta numai in intervalul 1949-52. Dar istoricii sint de acord ca cifrele nu reprezinta nici pe departe realitatea. Iar represiunile au continuat  si dupa aceea.

Romania de la 1948, cind a inceput totul, era o tara preponderent rurala, aproximativ 75% din populatia tarii locuia in sate, ceea ce inseamna ca 12 din cele 16 milioane de locuitori ai tarii se gaseau in zona rurala. Era justificat, strategic, pentru noul regim, ca asaltul "lumii vechi" sa se indrepte asupra celui mai important segment de populatie, considerat si cel mai conservator, rezistent la schimbare. Lumea rurala trebuia regindita si reorganizata, trebuia infrinta cerbicia si independenta acestor incapatinati care nu intelegeau noul curs. Strategia era bine pusa la punct: trebuia sa li se suprime mijloacele materiale de rezistenta, resursele economice, pentru ca apoi sa fie infrinti psihologic.

Intr-o interpretare psihosociologica, colectivizarea a insemnat un proces de schimbare dirijata – structurala, institutionala si personala – afectind cultura locala si stilul relatiilor dintre actorii sociali. A insemnat insa si un poligon pentru testarea efectelor pe care il are controlul contextului social in formarea reprezentarilor sociale si construirea noilor practici sociale. Schimbarile in sistemului de proprietate au avut ca efect si "transformarea persoanelor", o noua strategie in definirea identitatii sociale si personale. Prin toate mijloacele, prin presiuni economice, fizice si psihice, s-a urmarit dezorganizarea si deturnarea structurii de personalitate a omului rural mediu, transformarea acestuia dintr-un independent cognitiv si potential opozant intr-un conformist si oportunist, lipsit de convingeri, rupt de lumea lui, dispus la compromisuri.

Lumea "omului nou", lumea lui "sa ni se dea" s-a nascut la sat si tot acolo rezista mai bine. Ati vazut vreodata cozile din sate la ajutoare sociale? Acesta e acum taranul roman. Experimentul psihosociologic a reusit.