Teatru de ghetto: edificare morala

Tanar regizor bucurestean, David Schwartz monteaza in 2009 la Teatrul National din Iasi piesa de teatru scrisa de Bogdan Georgescu, "Romania! Te pup". Cu spectacolul rezultat din munca asidua a echipei de lucru a castigat un important premiu la Festivalul de teatru "Kontakt" din Torun, Polonia chiar anul acesta. Cind am vazut spectacolul "Romania! Te pup",  – realist, energic, patrunzator – mi-am zis ca e unul dintre cele mai bune din ultimii 20 de ani. In acelasi timp, am remarcat o anumita inclinatie a regizorului pentru un gen teatral pe care l-as considera, nu fara oarecare exagerare, un teatru de ghetto. Intr-o anume parte a lui civitas, s-a depus destul de multa zgura (slag). Se cere evacuata? Un prim pas inspre un posibil genocid moral. Genuri defavorizate au fost si sunt, pe rand, evreii, afro-americanii, rromii. Dar nu numai… Intr-un alt spectacol al sau, si mai recent decat cel la care ma refer in prezentul articol, David Schwartz are in vedere o alta categorie nedreptatita astazi in Romania: minerii; defavorizati in special dupa fenomenul trist al celor sase mineriade din Romania postdecembrista. Ghettoul este de aceasta data plasat nici mai mult nici mai putin decat… "sub pamant". Generic, regizorul il are in vedere pe muncitorul din orasele industriale din Romania, aflate in ruina economica, disperare morala si lasate in paragina dupa revolutie.

Daca am facut apel la spectacolul "Sub Pamant" pentru a explica mai indeaproape sintagma teatru de ghetto, pe care am folosit-o pentru a situa cumva teatrul lui David Schwartz, spectacolul "Romania! Te pup" imi serveste acum de minune pentru a elabora un concept pe care l-am anuntat si cu alte prilejuri, cel de edificare. Intr-un sens general, insemnand edificare conversationala, subscriu la definitia lui Arcilla, pentru care edificarea e rezultanta reusitei dialogului rezonabil cu ceilalti. Pentru mine, insa, asa cum i-am citit pe Oakeshott si Rorty – edificarea se refera la recrearea de sine. Edificarea poate fi de mai multe tipuri. Dintre acestea, doua moduri mi se impun: moral si estetic. Am inceput deja sa vorbesc despre edificarea estetica esuata cu referire la spectacolul „X mm out of Y km" de Gianinei Carbunariu. Despre edificarea estetica care si-a atins telul este vorba, printre altele, in show-ul „Maestrul si Margareta", realizat de McBurney. Nu insist aici.

In cazul spectacolului lui Schwartz, regasesc o ilustrare pentru o prima etapa a edificarii, cea morala, fara de care edificarea estetica nici nu ar putea fi cu putinta. A intelege ca este vorba de o trauma colectiva pentru poporul roman nu-i decat primul pas inspre incercarea solutionarii ei. Purtam povara a mai bine de 20 de ani pe umeri, fara ca macar sa constientizam ca avem o problema. Ca natie. Spectacolul lui Schwartz localizeaza trauma comunismului, plasand actiunea din piesa dupa anii ’90. Adica dupa ce revolutia romana a avut loc. Personajele traiesc in agonie isteria actuala a plecarii din Romania. De ce?! Unul viseaza o bursa in U.S.A. (personaj usor ridicol, o fata cu nume de baiat, care nu concepe sa nu ajunga la Bucuresti, apoi in State, tara tuturor (im)posibilitatilor), altul spera ca vizita la nepotii din Germania sa nu se mai soldeze cu o revenire in tara (insa imposibilitatea detasarii, materializata in atasamentul fata de pisica, o va pune fata in fata cu propriul sfarsit). Unui al treilea i se ofera un negot clandestin, de care se tine cu dintii (concret, e gata sa moara cu diplomatul ce i-a fost incredintat de gat). De aici, inclestarea, lupta pe viata si pe moarte ce va avea loc in compartimentul de tren, de altfel, punctul culminant din piesa si momentul cand incordarea morala isi atinge climax-ul. Orice gest, oricat de banal, devine un afront la libertatea celuilalt: a aprinde ori a stinge lumina, a deschide ori a inchide fereastra, a ploua etc. Nu mai exista neutralitate. Orice am spune, orice am face, orice am dori, oricat de firesc, ne-ar putea costa viata. Dupa care, cineva chiar moare. Iar ceilalti dau dovada de lasitatea ultima: imoralitatea celor doi, rezultanta doar aparent a disperarii si panicii de moment, ne arata clar cum povara (burden) a reusit deja sa creeze monstri.

In ciuda impresiei pe care am putea-o avea ca povestea ar apartine celor trei constiinte morale/caractere implicate, lucrurile nu stau asa. Nararea pe care corul o face in permanenta verbal, dar si gestual, e semn ca acesta preia, de fapt, intreaga poveste. Corul emite sunete stridente, disonante, un fel de electrosocuri nervoase. Tintind precis in spectator. Scopul ar fi, cred, tocmai acela al producerii unei edificari morale: exista o problema, o povara, o trauma. Si acum?