Teatrul unui festival de teatru

Saptamana viitoare se va desfasura la Iasi festivalul de teatru EuroArt. Lista spectacolelor incluse in programul celei de-a sasea editii este interesanta si imbina piese consacrate, precum O noapte furtunoasa, Gaitele sau Take, Ianke si Cadir, cu reprezentatii care vor surprinde, spera organizatorii, prin inedit.

Nu se cuvine sa comentam calitatea repertoriului ales si nici conditiile de reusita ale punerilor in scena alese pentru ca asupra acestor aspecte se pot apleca mai cu seama spectatorii, in primul rand, si criticii, in al doilea rand. Observatiile de mai jos au in vedere cateva elemente ale contextului in care se desfasoara, an de an, la Iasi, festivaluri de tipul celui amintit.

Prin raportare la tezaurul trecutului, teatrul iesean ar trebui sa aiba prestigiu international. Nu cunosc foarte bine in ce masura un asemenea standard sta in atentia celor ce se ingrijesc de soarta teatrului nostru. Stiu, insa, altceva, anume ca un oras care tinteste catre statutul de oras european ar trebui sa aiba nu un teatru, ci mai multe. Aceste „mai multe" teatre exista in Iasi in ipostaze diferite: colectivele teatrelor de stat, curajosii care formeaza trupele de amatori si itinerantii, profesionisti si amatori deopotriva. Aceste categorii de oameni ai teatrului se angajeaza in viata culturala a orasului in chipuri si in grade de impact diferite.

In raport cu tabloul miscator al reprezentatiilor, unul din mijloacele curajoase si notabile de angajament cultural este organizarea unui festival. In calitatea sa de tur de forta, festivalul demonstreaza ca energiile individuale si colective se pot contopi. Macar in teorie, prin conlucrarea intre indivizi si grupuri, manifestarea capata atributul de bun al comunitatii. Daca lumea vorbeste despre eveniment si/ sau cauta sa ia parte la eveniment, atunci munca organizatorilor se afla pe fagasul potrivit. Aceasta este, repet, doar teoria.

Transpusa in practica, organizarea unui eveniment teatral important pe plan local si, de ce nu?, pe plan national prezinta diferente tot atat de mari ca cele dintre imaginea ideala a unei delicatese, considerata din perspectiva retetei din cartea de bucate, si prepararea propriu-zisa a delicatesei, considerata din unghiul priceperii bucatarului si al poftei de mancare a consumatorilor.

Conditia festivalului EuroArt este, din acest punct de vedere, simptomatica. In ultimii sase ani, organizarea evenimentului a fost literalmente o lupta. A fost lupta unor persoane, putine la numar, cu inertia comunitatii pentru ale carei interese acestea s-au zbatut. Pentru a capata o imagine, fie si schematica, asupra a ceea ce numim inertie a comunitatii, e suficient sa amintim urmatoarele piedici reale: groaza de a bate la usi de dinainte inchise, teama de a cere bani in numele unei idei, act interpretat adesea ca forma nerusinata de cersetorie, stanjeneala de a vorbi deschis despre rostul practic al culturii, stiind prea bine ca potentialilor sponsori le-ar pasa mai degraba de organizarea unui festival international de cafteala decat de sprijinirea unei serii de evenimente artistice, frica provocata de antiteza intre marea cu sarea care iti este promisa si praful de pe toba care ti se da de fapt, spaima de compromis, reliefata de pretentiile adesea nejustificate pe care eventualul sponsor le-ar putea avea si, nu in ultimul rand, sapuneala incasata, de la unii, de la altii, ca urmare a punerii in practica a bunelor intentii. Se stie doar ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita.

Aceste piedici si multe altele sugereaza ca spectacolele de pe scena reprezinta varful unui aisberg a carui baza nevazuta, scufundata in apa tulbure a vietii de zi cu zi, este teatrul mai mare si mai crancen al operatiunilor de lupta duse contra prejudecatilor, indiferentei si egotismului.

In esenta sa, teatrul – unul din cele mai vechi si mai statornice fenomene culturale – are in centru fiinta umana, cu bune si cu rele. Daca as avea talent, as scrie, probabil, o piesa despre teatrul organizarii unui festival de teatru. Astfel, cuvantul meu ar purta cu sine lumea pe care ar desface-o in mii si mii de fatete, asa cum copiii fac si desfac desenele bucatilor de sticla ascunse in tubul cu oglinzi al unui caleidoscop.

Piesa mea ar avea cinci personaje: organizatorul, sponsorul, actorul, criticul si spectactorul. Organizatorul ar fi personajul tragic. Asemenea lui Sisif, el s-ar lasa, de bunavoie, in puterea chinuitoare a blestemului de a ridica povara in varful muntelui, spre a o lua, apoi, de la capat. Sponsorul ar fi personajul-problema. L-as fauri dupa tiparul lui Tartuffe, celebrul personaj al Domnului de Molière, pentru a arata ca generozitatea este, de multe ori, o aparenta interesata, nu o esenta a fiintei. Actorul ar fi personajul comic. Ceea ce l-ar caracteriza ar fi tocmai talentul de a-i face pe ceilalti sa plesneasca de ras. Criticul ar fi personajul absurd. Una din proprietatile absurdului este ca se poate exprima in cuvinte, iar criticul este foarte bun in a se folosi de vorbe. In sfarsit, spectatorul ar fi personajul naiv. Privindu-i pe ceilalti, el ar rade si ar plange, pentru ca, nu-i asa ?, ce poate fi mai autentic decat o constiinta sensibila la ceea ce petrece in jur?

Saptamana viitoare se va desfasura la Iasi festivalul de teatru EuroArt. Cand iubitorii de teatru vor pasi in salile in care vor avea loc reprezentatiile dramatice, teatrul festivalului de teatru va fi trecut deja in umbra. Cand primul spectacol va incepe, lupta contra inertiei va fi devenit o victorie a trupei alcatuite din organizatori, parteneri si sustinatori. Iar victoria va fi tot atat de pretioasa ca si aplauzele pe care trupele invitate sa ia parte la festival le vor primi.