Tragedia educationala

Articolul de fata este rezultatul unei reflectii mai indelungate la cazul tinarului matematician Marius Pachitariu care, dupa un an petrecut la prestigioasa Universitate Princeton, a revenit sa-si continuie studiile la Iasi, acuzind o inadaptare totala la stilul de viata american. Marturisesc, situatia m-a impresionat mult si, de aceea, mi-ar placea sa fiu bine inteles in ceea ce voi spune. In primul rind, cred ca tinarul a actionat corect in conditiile date.

Daca vom urmari atent declaratia sa publica, vom sesiza un lucru teribil. Inaderenta lui Marius Pachitariu la sistemul mentalist de peste Ocean nu a descris o simpla indispozitie a departarii, un homesickness (despre care vorbesc chiar americanii frecvent) firesc pentru orice strain, in orice cultura. Ea a devenit o veritabila depresie din cauza careia tinarul nu mai putea lucra, pierzindu-si interesul pentru matematica insasi, pasiunea lui prin excelenta.

Ca atare, unui rau mare (alterarea identitatii de matematician) i-a fost preferat – intelept si absolut legitim – un rau mai mic (intoarcerea intr-un mediu academic – desi valoros – fara posibilitatile de vizibilitate si manifestare ale Princeton-ului american). In al doilea rind, sa adaug si faptul ca, personal, am o admiratie autentica pentru matematicieni in general (ca indivizi cu un potential intelectual deosebit, selectati cumva sui generis de o disciplina performanta, unde impostura se poate strecura mult mai greu decit in alte profesii) si pentru tinarul Pachitariu in special, tinar care, in interiorul unui domeniu mai degraba inchis muritorilor de rind, a stralucit, iata, foarte devreme, confirmindu-si apartenenta la o super-elita stiintifica.

Daca se va citi dezamagirea in analiza de mai jos, ea nu se leaga in nici un fel de matematicienii nostri si, cu atit mai putin, de protagonistul acestui trist episod. Criticile mele merg, ca si alta data, spre conceptia educationala de ansamblu din tara noastra, conceptie – incep sa fiu tot mai convins pe zi ce trece – fundamental viciata.

Am urmarit cu atentie majoritatea comentariilor si opiniilor pe/despre tema in discutie. Unii au vorbit de diferentele imense dintre America si Europa, care fac posibile astfel de "nepotriviri" individuale. Sint partial de acord, ca unul care a studiat, la rindul sau, pe termen lung, in Statele Unite, si a avut ocazia sa observe rupturile culturale dintre continente. Totusi, ma grabesc sa adaug: in mod normal, sentimentul de "nepotrivire" nu degenereaza in depresie, disparind dupa citeva saptamini. Altii l-au judecat pe Marius Pachitariu, considerindu-l "imatur". Aici se poate discuta si o voi face eu insumi mai departe, insa nu neaparat din unghiul unei imaturitati personale (infirmate, pina la urma, chiar de decizia ultima – foarte matura! – a tinarului care, atunci cind si-a vazut identitatea intelectuala pusa in joc, a trecut peste riscul oprobriului public si s-a intors in tara), ci a uneia de sistem educational.

In sfirsit, o a treia categorie de experti s-a declarat de partea studentului, supralicitind vechiul snobism european, conform caruia America ramine sursa tuturor relelor de pe pamint si se dovedeste inhibitorie pentru orice exponent nefalsificat al batrinului continent. Poti oricind merge sa studiezi la marile institute academice din Europa si sa nu dai doi bani pe Lumea Noua, au consiliat, destul de gutural, unii comentatori. Accept, in ultima instanta, si o asemenea sfinta minie proletara, cu mentiunea ca, la ora actuala, pe linga cele mai bune scoli universitare de filozofie, lingvistica, teorie critica sau antropologie, "superficialii" de americani au si cele mai bune scoli de matematica din lume.

Un matematician de elita nu-si poate, pur si simplu, implini destinul stiintific fara contactul nemijlocit cu ele. Ca sa nu mai amintesc aici faptul ca o buna parte a personalitatilor academice si culturale din Europa secolului XX au ajuns cunoscute si apreciate la nivel international abia dupa intrarea lor in circuitul intelectual al Americii – se vede, o indiscutabila sursa de catalizare a genialitatii mondiale!

Nimeni nu a parut dispus sa caute posibile explicatii si in profunzimea propriului nostru sistem de invatamint, acolo unde ceva ramine, pentru totdeauna, putred. Marius Pachitariu a fost un elev remarcabil, premiat la olimpiade si balcaniade de matematica. Putem observa ca el s-a constituit, inca de timpuriu, intr-un produs absolut al ceea ce numim elita educatiei autohtone. Sa privim insa mai indeaproape ce inseamna aceasta "elita". E vorba, fara indoiala, despre o elita a savantilor si foarte putin – practic, deloc! – despre una a cetatenilor. Mai precis, inca din clasele primare si gimnaziale, mecanismul nostru de invatamint are tendinta de a crea niste "roboti" super-performanti, ascunsi sub globul de sticla al formatiei asa-zicind enciclopedice, de unde nu mai reusesc sa deprinda legile existentei si nici macar sa distinga elementele sale structurale.

Copiii Romaniei (si ma refer, bineinteles, la cei care iau scoala in serios) au toate sansele ca, la bacalaureat, sa fie, din punct de vedere intelectual, foarte aproape de standardele unui laureat al Premiului Nobel, iar, emotional, la stadiul in care se gaseau la iesirea din gradinita. Noi nu avem, precum apusenii, cultura constructiei omului social si, prin urmare, ne amagim ca-l modelam pe omul ginditor. Fara dimensiune morala si psihologica insa, acesta din urma nu este decit un cyborg infricosator, mutilat, daca nu golit de-a dreptul, sufleteste.

Occidentalii vad in scoala un instrument al educatiei civice si abia apoi unul al performantei intelectuale. Pe ei ii intereseaza mai intii sa aiba cetateni onesti si echilibrati, pe care societatea sa se poata baza neconditionat. Savantii, in functie de aptitudini, se vor forma mai tirziu in sofisticatele programe academice de specialitate. Prin contrast, "roboteii" nostri cu memorii fabuloase iti recita oricind, inca din copilarie, misterele stiintelor si umanioarelor, clacind adesea, din pacate, la adolescenta ori la prima tinerete, sub presiunea imaturitatii lor sentimentale.

M-am intrebat mereu de ce sint programele educationale ale copiilor nostri atit de incarcate, alienante si inspaimintatoare, dar nu am gasit vreodata un raspuns rational. De ce nu invata ei, macar pina la o anumita virsta (a pubertatii, sa zicem), doar acele lucruri – din stiinte si arte – care sa-i faca mai generosi si mai inteligenti sufleteste?

Literatura in sine te poate initia in subtilitatile vietii, chiar daca nu stii, in detaliu, functiile poetice, caracteristicile operei dramatice sau conceptia estetica a lui Titu Maiorescu. Matematica iti poate deschide mintea si fara sinistrele ecuatii si polinoame de gradul n-spe. Geografia iti poate arata frumusetea lumii si fara sa-ti prezinte compozitia chimica a lavei vulcanice. Anatomia te poate introduce in miracolul existentei umane si fara sa-ti ceara sa memorezi denumirile tuturor oaselor si dintilor din organism. Istoria te poate invata dinamica succesiunii generatiilor pe pamint, ca si confruntarea permanenta dintre bine si rau, chiar fara sa-ti impuna sa stii semnificatia clauzelor secrete din tratatele de pace. Religia iti poate sugera maretia si atotcuprinderea lui Dumnezeu si fara sa te oblige sa inghiti pasaje intregi din Dogmatica. In sfirsit, Educatia fizica te poate determina sa traiesti sanatos si armonios, fara sa te puna sa stai neaparat in cap, pe saltea, ca gimnastii de mare performanta. Copiii au sansa sa descopere o sumedenie de lucruri utile si fara a da un doctorat la finele fiecarui an scolar.

In plus, am putea incerca si sa nu-i mai invatam, cu atita insistenta, cea mai mare trasnaie a lumii moderne – aceea ca omul se trage din maimuta. Nu stiu de ce, dar am senzatia ca, privindu-se in oglinda la sfirsitul unei zile de scoala (romaneasca), ei ar putea, pina la urma, sa ne creada.