Un decembrie cu Nicolaescu

In decurs de 20 de de ani, un numar de peste 130 de milioane de spectatori romani au urmarit „nemuritoarele" pelicule realizate de Sergiu Nicolaescu.

L-am intilnit la inceputul lui decembrie in urma cu multi ani… Afara batea crivatul, spulberind zapada subtire ce se asezase pe strazi. Ne incalzeam (eram ceva mai multi!) la o cafea si o tigara, contemplind urgia de afara. Senatorul ne vorbea mereu despre proiectele sale. Pomenea des de Romania. Era un patriot. Era mindru de performantele pe care le realizase de-a lungul anilor.

Prezenta sa era cumva umbrita de vizita pe care s-a intimplat s-o faca tocmai atunci, la Chisinau, Nikita Mihalkov. Asta il intrista cumva, dar nu-l deranja peste masura. Cind venea vorba de Mihalkov, ce se bucurase la Chisinau de o primire triumfala, senatorul ocolea subiectul. Pe fata sa se asternea o nobila indiferenta. Nu se pronuntase in nici un fel despre opera confratelui sau sosit de la Moscova. Dar expresia fetei sale exprima mai mult decit orice cuvint.

Era limpede ca Sergiu Nicolaescu se simtea mult mai important decit Nikita Mihalkov. Il auzeam parca murmurind in sinea sa: „Mai lasati-ma cu Mihalkov. In fond, ce-a facut pina acum? Piesa neterminata… nu-i o capodopera. Daca as fi turnat-o eu, ar fi fost, desigur, altceva. Sint acolo niste accente care mie unuia nu-mi plac. Scenele de isterie sint prea meschine. Eu le-as fi dat o nota triumfala. Cit despre final, ce sa mai vorbim! Fuga pe iarba si aruncatul in iaz sint trase de par. Apa era doar pina la glezne. Eu as fi facut sa ajunga pina la briu. Si as fi aruncat acolo si o buturuga cu o scorbura imensa, in care as fi pus un sarpe, asa, pentru efect… Dupa parerea mea, si Cehov a gresit scena finala. Iar Mihalkov n-a indreptat-o in nici un fel, desi asta, cum sa va spun, se cerea aproape de la sine. Cit despre celelalte realizari, ce sa va mai spun… Eu m-am plictisit si de Gara pentru doi, si de Oblomov, si de Fata fara zestre. Sint, desigur, scene in Barbierul din Siberia care au in ele ceva maret. Dar sint prea tendentioase. Prea hollywoodiene si prea putin rusesti. Pai, daca urmaresti sa triumfe spiritul slav, de ce te iei dupa americani!?".

Dupa cum va spuneam, distinsul senator nu ne-a vorbit despre Mihalkov. Tacerea sa a fost insa graitoare. El a continuat sa ne vorbeasca, desigur, cu discretia necesara, despre audienta filmelor sale. Am ramas profund impresionati. Numarul spectatorilor din Est ajunsese la cifre de ordinul sutelor de milioane, daca nu cumva al miliardelor.

La Petersburg si Moscova, Sergiu Nicoalescu se simtea ca la el acasa. Peste 500 de milioane de rusi il cunosteau (asta se intimpla, repet, pe la sfirsitul anilor 90, acum desigur cifra s-a dublat sau poate s-a triplat) si-l salutau pe strada… Mai bine zis, nu-l salutau, caci nu prea aveau cum sa-l salute, si asta deoarece senatorul aparea destul de rar in mijlocul lor, ci scoteau doar palaria in fata filmelor sale, ce invadasera marile ecrane…

Am abandonat subiectul Rusia si am trecut la China.

Cam citi chinezi beneficiasera urmarind filmele sale?

O, acolo cifrele erau de-a dreptul monstruoase. Lui Sergiu Nicolaescu ii era pur si simplu rusine de performanta sa. Cifra chinezilor trecea cu mult de un miliard.

Un miliard! am exclamat.

Cu mult peste, a zis senatorul, fluturindu-si mina in aer. Aduceam statului roman un venit anual de circa 2-3 milioane de dolari. Aduc si acum. Sint o adevarata uzina vie.

Si dupa o clipa de tacere, in care l-am privit admirativ:

Ginditi-va: in decurs de 20 de ani, numarul spectatorilor romani care au vizionat peliculele mele e de 130 de milioane. Buun… Numarul e mai mare de 6 ori decit populatia Romaniei… E o statistica si asta, nu-i asa?

Mai incape vorba, am spus.

L-am intrebat apoi cum a functionat la el comanda sociala. In sensul ca aceasta comanda a venit de la sine sau a trebuit singur autorul sa-si faca loc cu coatele si sa lupte pentru ea?

Sergiu Nicoalescu era, de felul sau, un luptator. In ceea ce priveste „coatele", el prefera sa duca o lupta mult mai demna.

Nu i-am cunoscut pe ceausesti, adauga el, daca faceti cumva aluzie la asta. Nici pe el, nici pe ea. Iar parerea mea despre ei e una execrabila. Am spus-o de multe ori in public si o spun si acum: Ceausescu a trait ca un mare dicator, dar a murit ca un cizmar. Pe mine ma intereseaza marile destine. Destinele marete. Va marturisesc ca am fost preocupat, intr-o anumita  perioada, de Antonescu. Dar, apropo de asta: iata un amanunt semnificativ. Ceausescu a fost judecat la Tirgoviste intr-o cladire care cindva a apartinut armatei romane. Intr-o cladire in care Antonescu a functionat ca comandant. Scuzati cacofonia dintre timp si comandant. Uneori e greu de evitat… Dar ce ziceti? Nu-i asa ca amanuntul e interesant? Putem vorbi aici de o spirala a istoriei? Pe de o parte de maretie, pe de alta de nimicnicia ei!

Si, privind pe geam, senatorul povesteste in amanunt despre executia ceausestilor. Scena cu tab-ul. Cea de pe coridor, unde ei tipau de parca ar fi fost dusi la injunghiat. Trebuiau sa fie demni. Ce-ti ramine intr-o astfel de clipa decit sa tii capul sus?! Amintiti-va de moartea maresalului… Ati vazut scena filmata? Antonescu mergea usor cocosat. Brusc, maresalul isi indreapta spatele, uite asa! (Senatorul se scoala de pe scaun si-i imita mersul!) Ajunge cu pasi siguri in fata batalionului de executie si rosteste clar: „Traiasca Romania!". Ceausescu a murit, repet, ca un cizmar. Asta spune foarte mult despre caracterul unui om. Iata cine ne-a condus destinele vreme de un sfert de secol…

In privinta mortii ceausestilor, aveam o alta varinta. Nu am indraznit, insa, sa-l contrazic. Senatorul era atit de sigur pe el si atit de hotarit sa-si apare punctul de vedere, incit, daca vreunul dintre noi ar fi incercart sa-l contrazica, nu m-ar fi mirat sa-l provoace la duel… Tocmai citisem ca, inainte de executie, Nicoale Ceausescu mirosea frumos, in timp ce din trupul Elenei, probabil din pricina spaimei, se ridica un miros pestilential.

Din vorba in vorba, am ajuns si la Revolutia romana si la celebrele impuscaturi. Aici senatorul avea teoria lui despre megafoane si felul cum fusese potentata energia (nemultumirea) masei… Totul functionase dupa un scenariu logic. Pus la cale in culise.

Veni vorba si despre disidenti.

Disidentii stateau pe culoar si habar nu aveau ce se intimpla in strada. Pe Dinescu, de pilda, l-a urcat pe tanc securistul care il pazea. El l-a scos din casa. Iar Caramitru l-a vazut de la distnta si l-a chemat la ordine.

Pe cine? am intrebat.

Senatorul a dat a lehamite din miini:

Cum adica pe cine!? a exclamat el balabanind din miini. Pe Mircea… Asa au ajuns in balcon. Si apoi la televiziune.

Maestrul era destul de pornit.

Am vrut sa-l intreb ce are cu Mircea si de ce se enerveaza cind aude numele lui. M-am abtinut. In materie de barbatie, senatorul nu suporta nici un fel de concurenta. El era Mihai Viteazul si nu avea nevoie de nici un fel de Mircea in preajma lui… Ati inteles?