Un pumn dat mortii…

Nimeni nu imi pare mai inspaimantator decat omul care traieste din mimetism si care e stapanit la maximum doar de preocuparea sa fie comme il faut. Cel care se simte linistit numai daca se aliniaza la moda (intelectualul) sau daca nu iese cu nimic din rand si urmeaza cu fanatism traditia (omul obisnuit, ale carui inhibitii si griji sa se tina de traditie le inteleg, totusi, destul de bine pana la un punct). Cel care, prin urmare, tine cu dintii sa se inscrie intr-un chenar si intr-o continuitate a gesturilor, a actiunilor, a ideilor altora, ca sa se apere de frig. Pentru asta, daca are cumva vreun gand numai al lui in cap, probabil il hinghereste. Daca are cumva vreun sentiment numai al lui in inima, probabil il ingroapa. Ca o maimuta, face numai ce fac altii. Adevarul propriei experiente sau interioritati il sperie, cum il sperie o padure prin care nimeni nu a lasat deja urme. Locurile batute insa ii dau siguranta ca nu s-a indepartat de carare: drumul dinaintea lui e sigur, verificat, pentru ca l-au facut si altii care au avut succes! Si, daca nu-i pasa de adevarul lui insusi, cum sa-i pese de adevarul altuia sau de… (cu un cuvant mare) adevar, in general? Le tace si pe ele, chiar daca a avut sansa sa le vada. Un asemenea om eu cred ca e mort. Umbla pe strada in costum ori blugi, e liber sau are familie, detine slujba, eventual titluri academice, CV, premii si alte cele, ba chiar petrece cu prietenii, iubeste etc., dar e mort.

Cand un ins mort se apuca de scris, literatura pe care o arunca pe piata e sintetica, adica una care nu are principii vitale, cum nu are nici mancarea sintetica. Pentru ca literatura poate fi, ca si mancarea, si naturala, si sintetica.

In ce ma priveste, consider literatura naturala literatura nascuta dintr-un om viu. Bucuria, suferinta, teama, angoasa, iubirea, ura, sentimentul singuratatii etc. imi par a fi „personajele" poeziei si motoarele personajelor prozei. Pagina in care vad, convingator, din ce si cum se nasc bucuria, suferinta, teama, angoasa, ura, iubirea etc. respira, pentru mine, autenticitate. O astfel de literatura ma hraneste, ma face sa revin mereu la ea. Autorul ei imi stimuleaza solidaritatea, fiindca abia lui pot sa-i spun fara concesii „mon semblable, mon frère". Asta e literatura la a carei lectura particip de-adevaratelea, chiar daca tehnica nu e… la inaltime. Tehnica? Dar ce o fi tehnica? Ea trebuie sa fie „atat" cat sa adune caramizile intr-o constructie clara si solida. Or, cineva care e preocupat constient sa puna in pagina ceva viu (o stare, o experienta traita de el insusi) va fi condus si se va duce catre prinderea lui intr-o constructie cu „ferestre", „acoperis", „usa" etc. Nimic redundant si nimic fortat: acel „ceva viu" are propria lui respiratie, impune singur regia, deci deschiderea, devenirea sa. Si in devenirea sa pot intra foarte bine si chiar cat se poate de logic si fabulatia, si suprarealul, si „derapajele" sub semnul absurdului, si suspansul, si irationalul etc. Depinde de substanta intima a autorului, de sensibilitatea, de harul si de cultura lui.

Iata, de pilda, intr-o carte la care revin uneori (Confesiunile lui Malte Laurids Brigge, a lui Rilke): aparitia unei tinere moarte printre membrii familiei ei, adunati la cina – care o vad, fireste -, creeaza un moment de mare tensiune. „Vorbeai de autentic, pai asta e un lucru autentic?", m-ar putea intreba cineva. Pai da, e un lucru autentic, toti suntem locuiti de mortii nostri, toti ii simtim si vorbim cu ei. (Si, la o adica, de ce nu ar fi chiar o prezenta… reala? Ce stim noi despre lumea in care traim?) Aristotel avea dreptate: „E de preferat ceea ce e imposibil, dar plauzibil decat ceea ce e plauzibil, dar putin convingator"…

Literatura sintetica nu ma hraneste. Daca totusi o citesc, raman flamanda, ba ma pot intoxica si imbolnavi de sila. E literatura facuta dupa scheme, retete de succes, in care ingredientele turnate cu toptanul (bancurile, scenele de sex, scenele de „bataie", incursiuni in sordidul cautat cu lumanarea, in anatomia intima umana, in experiente trase de par, argoul si limbajul buruienos, dar si, la polul opus, citatele „savante" sau „filozofarile"-cu-orice-pret, cu alte cuvinte, tot ce e la moda la un moment dat) sunt asemenea chimicalelor (coloranti, arome, intensificatori de gust) cu care un negustor de carnati vrea sa acopere gustul carnii stricate sau, si mai rau, lipsa carnii din produsele sale. Intr-o asemenea literatura, personajele pot fi chiar hiperrealiste, pot avea corespondenti pe care ii intalnim la tot pasul, traiectorii existentiale recognoscibile si, totusi, nu au nici un gram de sange in vene: sunt fara pic de viata si adevar in ele. Plauzibile, dar putin convingatoare, cu vorbele lui Aristotel…

Literatura romana contemporana imi pare plina de scrieri sintetice, cum piata noastra comerciala e plina de „obiecte" sintetice: flori minunate, dar fara miros, rosii mari, dar fara gust, piersici aratoase, dar fara aroma si dulceata etc. Multe scrieri – si nu ma gandesc la veleitarii recunoscuti de toata lumea – sunt asemanatoare lor: aratoase, atractive, sclipitoare la suprafata, dar fara miros, fara gust, fara aroma – pe scurt, fara principii vitale. In poezii abunda cuvintele goale, de parca autorii lor vulgarizeaza, reducand-o la neant, spusa mallarmeana ca „poezia se face cu cuvinte, nu cu idei". In proze colcaie personajele false, care scartaie din balamale: niste fantose. O literatura ne-vie, ne-simtita, fandosita, frivola, scrisa de scriitori morti.

Intr-o lume moarta, simplul fapt de a fi viu mie imi pare un lucru nemaipomenit. In lumea romaneasca, in care imitatia pare a fi fost si pare sa fie formula cea mai prolifica, cea mai frecvent intalnita din toate timpurile, in lumea romaneasca unde, in consecinta, cred ca moartea a crescut inalta pana la piept si e deasa ca un papuris, un scriitor imi pare original prin chiar faptul ca e viu. Si, la rigoare, ma multumesc si cu un semn cat de mic ca scriitorul e viu. Nu mai caut arta care sa ma zdruncine prin prospetime, profunzime si grandoarea revelatiilor pe care mi le produce; ma multumesc sa vad o cat de mica urma de viata. Un scriitor viu, de aici sau de aiurea, e pentru mine un revolutionar, un avangardist, pentru ca deranjeaza prejudecata, poza, artificialul, ipocrizia, prefacatoria, „teatrul"; arta lui vine si se pune impotriva mortii, tulbura gandirea „pe de rost", simtirea „pe de rost", inregimentarea molaie si vegetativa, alinierea la moda.

Asaltul mortii asupra noastra e continuu, fiindca lumea oamenilor parca tinde irepresibil sa se aseze intr-un tipar, intr-o schema, poate si pentru a fi „mestecata", inteleasa, acceptata mai rapid si mai usor de noi. Si atunci, fiecare gand si fiecare gest viu sunt pntru mine un pumn dat mortii, in plina figura.