Caută 
5 MIN
Va rog astazi, din capul locului, sa fiti ingaduitori.
Trebuie sa narez mai jos putina istorie europeana,
desi stiu ca bunul cititor nu se da in vint dupa
descrieri de vremuri apuse. Promit insa ca, daca
efortul imi va fi acceptat cu „nitica rabdare”, rostul
micului excurs istoriografic (si vag filozofic – mea
culpa!) se va dezvalui catre final. Ca orice istorie
europeana care se respecta, povestea noastra
debuteaza in… America. In anul de gratie 1989, cind
dictaturile comuniste incepusera sa cada pe batrinul
continent, asemenea pieselor dintr-un domino, un
politolog de peste Ocean (consilier de politica
externa al lui Bush-senior) – Francis Fukuyama pe
numele sau – a venit pe piata ideilor cu o teorie
interesanta, intrata, imediat dupa publicarea ei (intr-
un articol din revista National Interest, intitulat
Sfirsitul istoriei), in polemici internationale. Spunea
acolo dl. Fukuyama (elev al ideologului right-wing
Allan Bloom, din Chicago, ideolog devenit, nu
demult, personaj fictional in celebrul roman al lui
Saul Bellow, Ravelstein) ca, prin disparitia
comunismului institutionalizat (ca politica a unui
stat, care va sa zica), Europa (si, alaturi de ea,
intreaga omenire) pasea(u) intr-o noua era
ideologica. Aceasta „era” ar fi fost una de „sfirsit al
istoriei”. Prin terminalitatea istorica, Fukuyama nu
implica vreo semnificatie apocaliptica. El credea, pur
si simplu, ca eliminarea tensiunilor ideologice
(liberalism vs. comunism) si instaurarea suprematiei
unei singure doctrine (cea liberala, de tip euro-
american) insemnau, de fapt, incheierea conflictelor
mentaliste si sistemice, responsabile, intr-un anumit
sens, de articularea evenimentialului istoric. Astfel,
istoria – asa cum o stiam noi pina in acel punct,
vulcanica, diacronica, transfiguratoare – se termina,
facind loc unei idei de progres economic al
umanitatii, nestrabatut de convulsiile ideologicului.
Mult criticat de teoreticienii anilor nouazeci (care
anticipau deja acutizarea islamismului ca model
doctrinar opus liberalismului, in locul batrinului
comunism), Fukuyama a adus clarificari
suplimentare articolului initial intr-o carte din 1992
(tradusa, ulterior, si la noi), Sfirsitul istoriei si
ultimul om. Politologul nu a renuntat totusi, nici a
doua oara, la conceptul lui principal: sfirsitul istoriei
apare atunci cind ideologiile antagonice mor, fiind
inlocuite de consensul politic.
Putini au acordat atentie faptului ca Fukuyama nu
era original in aceasta ipoteza teoretica. El insusi a
precizat, cu onestitate, sursa inspiratiei, dar lumea
nu a luat-o prea in serios, adresindu-i criticile,
consecvent, numai lui. Filozoful german Hegel
vorbise, cu aproape doua secole mai devreme,
despre un asa-zis „sfirsit al istoriei”. In cursurile sale
de filozofie a istoriei, acesta se opreste, la un
moment dat, asupra victoriilor succesive (de la
inceputul veacului al XIX-lea) repurtate de Napoleon
impotriva monarhiilor traditionale din Europa –
Austria, Rusia si Prusia. Pe primele doua, imparatul
francez le zdrobeste la Austerlitz, in 1805, pe ultima
la Jena, in 1806. Hegel afirma, fara ezitari, ca, prin
triumful napoleonic asupra conservatorismului
european, asistam, in fond, la o biruinta a idealului
liberal (sugerat de Revolutia Franceza) impotriva
absolutismului monarhic traditional. Terminalitatea
conflictului ideologic, in Europa, insemna pentru el,
ca si pentru Fukuyama mai tirziu, finalul istoriei (in
sensul acumularii de evenimente antagonice,
desigur). In aparenta, Hegel, aidoma lui Fukuyama,
este infirmat, in teoria lui, de evolutia faptelor pe plan
politic. In 1815, Napoleon va fi, la rindul sau, zdrobit
de englezi, la Waterloo, iar monarhiile absolutiste vor
reinvia volens-nolens. Rusia, Prusia si Austria vor
forma imediat o Sfinta Alianta (instituita, ipocrit,
dupa cum se specifica in declaratia comuna, „in
numele Preasfintei si Indivizibilei Treimi”), urmata de
o Cuadrupla Alianta (unde intra si Anglia), alcatuita
la Congresul de la Viena (din 1815). Acest pact din
urma e cunoscut, in istorie, drept Concertul
European (din el va accepta sa faca parte, in 1918,
chiar si Franta) si reprezinta, grosso modo, arhetipul
Uniunii Europene de astazi. Scopul „concertului”
raminea unul conservator, axindu-se pe inhibarea
miscarilor liberale din Europa (in 1820, „concertul” va
anihila niste virtuale revolutii democratice din Spania
si Italia), dar, dintr-o perspectiva superioara, avea si
un continut modern. Marile puteri doreau sa mentina
pacea continentala prin intermediul aliantei,
recomandind conferinte repetate de negocieri si
contacte diplomatice permanente intre ele. La un
nivel subtil metodologic, Hegel (ca si Fukuyama
ulterior, cind se referea la caderea comunismului)
avusese de fapt dreptate. Desi inlaturat ultimativ,
Napoleon adusese, prin victoriile sale, triumful ideii
liberale, invitind Europa la consens. Se produsese
astfel, macar din unghi filozofic, un fel de sfirsit al
istoriei.
Nu intimplator am vorbit despre Concertul
European. La inceputul acestui an, la Editura
Enciclopedica, a aparut o lucrare gigantica, dedicata
interesantei aliante din prima jumatate a veacului al
XIX-lea, semnata de istoricul iesean Gh. Cliveti.
Cartea – intitulata chiar asa, Concertul European –
are 820 de pagini (format mare, caractere mici!) si
este un exemplu admirabil de eruditie si rafinament
analitic. Gh. Cliveti intra intr-un spatiu metodologic
extrem de complex (dupa cum m-am straduit sa arat,
foarte pe scurt, mai sus), demonstrind ca radacinile
„unionale” ale Europei trebuie cautate in negura
istoriei. Sursele sale documentare sint absolut
coplesitoare, iar finetea investigatiei se vadeste,
practic, fara cusur. Fara a fi istoric, insa familiarizat
oarecum cu problema Cuadruplei Aliante (in parte,
si datorita remarcabilei monografii in discutie), cred
ca lucrarea Concertul European e una dintre cele
mai complete analize ale fenomenului numit asa,
cerindu-se tradusa si publicata in strainatate cit mai
curind. Gh. Cliveti este aici (cum, de altfel, mi-l
aminteam si din amfiteatru, din anii optzeci, atunci
cind Domnia-Sa avea un curs de istorie cu studentii
de la Litere) un rationalist impecabil, urmarind,
acribic, determinismul istoric in intrega lui
desfasurare. Ce fel de oameni mai scriu astazi, in
anii gloriei marunte si ai obsesiilor financiare, carti de
800 de pagini tiparite marunt? va veti intreba, cu
siguranta. Raspunsul nu poate veni decit intr-un
singur mod: cititi Concertul European si veti afla! Eu
ma marginesc doar sa va relatez o intimplare cu tilc.
Intr-o discutie cu profesorul Gh. Cliveti – in care urma
sa schimbam coordonatele personale de contact -,
am fost uimit cind mi-a intins, cu candoare, o hirtiuta
unde aparea numarul telefonului fix, de acasa. „Cum,
domn profesor”, am reactionat imediat, „nu-mi dati
un numar de mobil, o adresa de e-mail, ceva?”. Mi-a
marturisit ca „acestea” sint detinute numai de ceilalti
membri ai familiei sale, el nestiind „prea bine” sa le
foloseasca. Dupa ce am parcurs Concertul
European, opera de eremit al arhivelor si
bibliotecilor, am inteles – plin de respect – de ce.
Îți recomandăm
