Blow-up

 Si in roman se vorbeste despre ce ar putea deveni halele abandonate din Romania daca s-ar gasi finantatori pentru proiecte culturale ("sala de concerte, expozitii de arta contemporana sau spectacole multimedia s…t habar n-are ce-s alea spectacole multimedia"). Dar nu e o solutie viabila economic pentru puzderia de hale parasite din tara noastra, si in orice caz nu asta e rezolvarea crizei modernitatii pe care autoarea o diagnosticheaza in romanul sau.

Scotch este o carte neobisnuita, un antiroman cu epicul distrus programatic de o vizualitate obsesiva, devoratoare. Antiroman, pentru ca, la 180 de pagini, un text nu mai poate fi numit "poem in proza", ca sa nu mai spunem ca vremea poemului in proza a trecut de mult, iar tipul de transgresiune generica socotit atit de indraznet in secolul al XIX-lea nu mai are nici o relevanta astazi. Paul Cernat a vorbit de "nouveau nouveau roman" ca gen proxim al cartii, desi cu la fel de multa indreptatire (si cu perspective mai optimiste in ce priveste validarea literara) poate fi mentionata proza vizionara a obiectelor din Blecher. In plus, genul proxim, cel romanesc, este urmarit cu necrutare pentru a evita orice posibila confuzie sau contaminare cu citeva dintre temele romanesti ale actualitatii: melodrama nationala a mortii satului roman; inevitabila poveste de dragoste intre inadaptatii tranzitiei; pamfletul scris din suflet al mizeriei "noastre" morale; denuntul exploatarii omului de catre fiara capitalista si celelalte.

Un roman al obiectelor

Romanul Ioanei Bradea descrie fotografic, secvential, apocalipsa postindustriala care s-a abatut asupra Romaniei in anii ‘90, odata cu accelerarea tranzitiei de la comunism la capitalism, cu compromiterea morala a industriei grele si cu substituirea economiei centralizate prin mediul fisnet, dinamic, al "firmelor". Daca cercetam insa mai de aproape, vom constata ca referirile romanesti sint putine si ca mai toate paginile cartii au un potential de actualizare geografica foarte larg, trimitind la orice colt din "lumea a doua" vizitat de postmodernismul economic al zilei de azi. Asta pentru ca Scotch e mai mult un roman al obiectelor decit unul al personajelor al caror destin e intretesut cu istoria nationala sau regionala. Defileaza printr-insul, e drept, citeva figuri pasagere, majoritatea simple instantanee prinse in fuga: inginerul, directorul, secretara directorului, maistrul, muncitorul Ila si ceterasul Vasile, Doina Cornea, o femeie care merge pe strada cu un cauciuc de Dacie pe umeri, taranul cu clop si costum popular "incredibil de alb", dar mai ales colective: muncitorii care intra in schimb, muncitorii care trec sa se cinsteasca dupa program "la Betoane", detinutii folositi iarna la maturatul curtii imense a uzinei, copiii taranilor care merg cu trenul la liceul din oras ("ultima generatie de navetisti", cei care, "indiferent de anotimp, sint mereu imbracati in haine de foita subtire"). Dar tocmai aceasta defilare de figuri care nu intirzie destul de mult timp in cadru ca sa poata deveni personaje e elocventa. Scotch nu este un roman al oamenilor, deci nici o "investigatie" sau "pledoarie" cu relevanta sociologica sau morala si cu inevitabila implicatie ideologica.

In locul figurilor omenesti, romanul de fata focalizeaza asupra peisajului zonelor industriale parasite, cartierelor cu camine de nefamilisti, strazilor periferice pline de bodegi plasate strategic, in apropierea fabricilor, pentru a capta usor fluxul constant al fortei de munca si a scoate profit. Locuri pustii, parasite, obiecte stranii care si-au pierdut sensul de existenta, hibrizi ai modernizarii tehnologice ramasi fara rost odata ce au fost scosi din priza, cladiri vaste si abandonate, prin geamurile sparte ale carora bate vintul: "Camioneta galbena doarme in curte de acum cincisprezece ani. I s-a furat demult parbrizul, o usa laterala si capota de pinza din spate. De pe trotuar, prin gardul de sirma, parbriz si usile zdrentuite din spate, privesti ca printr-un tunel pina in laboratoarele Fabricii de Aliaje Speciale".

Ar fi usor sa conchidem ca rostul acestei treceri in revista a obiectelor abandonate de istorie este unul fie de "infierare" a proiectelor ratate ale unui regim esuat, fie de evocare nostalgica a unei lumi care n-ar fi trebuit sa moara. Dar Ioana Bradea nu urmareste un revival ideologic in proza ei (altfel romanul ar fi avut, imi inchipui, un succes mult mai mare). Exista aici, e drept, si o jale dupa lucruri ce nu mai sint (bocite cu umor hiperbolic: "Cui ne lasi uzina mamii uzina/In care iad te duci asa desculta, fara rochie de mireasa/De ce ne lasi pe drumuri fara casa fara piine la micuti"), ca si unele urme de optimism pentru ceea ce ar putea sa devina, intr-o lume mai energica si mai bogata, aceste imense hale abandonate. Dar toate aceste proiecte si nostalgii nu explica nimic din carte, unde fiecare pagina nu ofera decit schita unui gest, iar nu gestul intreg.

Ambitia cartii nu e de a fi un "poem" impecabil

Calitatea lirica a cartii Ioanei Bradea se observa cu usurinta; ea trebuie pusa in legatura cu o anumita persistenta incantatorie a rostirii. Textul este monoton, lipsit de variatie. Replicile, putine cite sint, se succed in surdina, pe un ton alb, fie ca e vorba de urletele unui maistru fata de muncitorii care nu-si fac treaba cum trebuie, fie ca sint soaptele catre sine insasi ale unei secretare care priveste pe geam. Aceasta monotonie este necesara pentru mentinerea faptelor si imaginilor in acelasi orizont, fara a le privilegia pe unele in fata altora. In chip democratic, lucrurile inseamna la fel de mult ca persoanele, iar pozitia unui obiect abandonat la voia intimplarii capata o pregnanta pe care oamenii, cu proiectele lor mereu in miscare, nu o au. Si nu e vorba doar de mastodontii de industrie, de halele de productie dezafectate, turnurile de control nefolosite, masinile distruse sau de misterioasele cuburi gigantice suspendate de cabluri scoase din uz. Orice obiect sau parte a unui obiect poate ocupa prim-planul: un zid pe care s-au scurs vopselele, un sul de hirtie igienica pe un acoperis, o teava care face iarna turturi de gheata, dozele de plastic dintr-un sant de gunoaie. Tehnica e cea fotografica, metaforizata intr-un film celebru al lui Michelangelo Antonioni la care titlul acestei cronici face, desigur, trimitere. Focalizind obsesiv asupra unui detaliu care nu ocupa, de obicei, centrul scenei, acesta capata o figura expresiva. Contemplate indelung, obiectele capata "gesturi" enigmatice ("un sul de hirtie igienica isi flutura mina si cere ajutor"), par cazute pe ginduri ("nucul din curtea casei: isi sprijina coatele peste el, tot incercind sa descifreze increngatura ametitoare de arcuri gotice insurubate in poalele turnului") si fac miscari ce prelungesc o privire. Daca oamenii sint pusi in paranteza sau urmariti pe secvente, doar prin miscarile picioarelor sau ale ochilor lor, obiectele, parti ale unor foste intreguri, au o autonomie fantastica, pentru ca lantul care le aservea unei singure utilitati s-a rupt: oamenii au plecat, instalatiile au fost scoase din priza, asa ca noua lor viata poate sa inceapa.

Libertatea lucrurilor devenite inutile are o incarcatura filosofica deloc neglijabila. Walter Benjamin, intr-un celebru eseu despre reprezentarea lumii in modernitate, atragea atentia la modul obiectelor de a se sustrage privirii utilitariste, omenesti, care le inglobeaza si le califica, datorita mijloacelor tehnice noi precum fotografia sau filmul. Privite prin obiectivul care le incadreaza straniu, in afara functionarii lor de zi cu zi, lucrurile devin personaje ce vorbesc despre alte niveluri de existenta, pe care traiul obisnuit al oamenilor le neglijeaza. Existenta larvara a resturilor intr-un sant prin care nimic nu trece sau inutila grandoare a scheletelor uriase ale cartierelor industriale le transforma in semnale ale unui nou mod de a intelege lumea. Iar acesta nu implica nici denuntarea trecutului, nici elegia paseista, ci incercarea de a iesi din minciuna cotidiana a existentei sau, cum ii spune Adorno, din ideologie. Aici vad marele cistig al cartii Ioanei Bradea, in incercarea de a da literaturii un sens critic si o forta intelectuala, dar si o relevanta personala, existentiala.

Altfel, cartea, care e aparuta de doi ani deja, a beneficiat de comentarii care au relevat "drama identitara" formulata original (Paul Cernat) sau i-au reprosat neglijente stilistice minore sau chiar inexistente (Alex Goldis). Dar ambitia acestei carti nu e de a fi un "poem" impecabil, cu fraze perfecte, fara stridente, dupa cum performanta ei nu se epuizeaza in repozitionarea ideologica a epocii noastre, atit de neglijenta cu vestigiile odiosului trecut care a nascut-o. In realitate, identitatea acestei carti extraordinare este data de perplexitatea filosofica pe care o provoaca obiectele scoase din uz, improvizatiile vag functionale, lucrurile defazate in raport cu functia pe care trebuie s-o implineasca, monumentele timpului pierdut. E o perplexitate mai veche decit fabricile noastre "postindustriale".

Ioana Bradea, Scotch, colectia "Ego. Proza", Editura Polirom, 2010