Confesiunile unui semibarbar

Nu, cele doua texte trebuie privite cu maxima si asemanatoare precautie. Asta pentru ca, pe de o parte, eseul care deschide volumul de fata face parte din volumul Polemici cordiale, unde obiectul "agresiunii" este ridicat de la bun inceput la rangul unui partener civilizat de discutie si unde, pe de alta parte, vocea auctoriala are in mod evident tendinta de a-si submina propriul discurs. La fel cum in eseul sau Y Gasset "descrie", obiectiveaza, constata (fara a putea afirma cu hotarire ca s-ar simti macar un strop pasional de amaraciune in acea constatare), eseul lui Paler abandoneaza din start arma cea mai eficace a agresiunii intelectuale: ironia. Indraznesc sa afirm insa ca ironia ar fi, de fapt, o arma improprie lui Octavian Paler: ironia e accesibila melancolicului puternic, de esenta tare, celui care a asimilat bila neagra, devenind una cu ea. Octavian Paler face, in schimb, o arma din propria slabiciune. Cred ca este unul dintre cei mai puternici intelectuali slabi pe care i-am citit vreodata. Timiditatea lui e evidenta din primele rinduri pe care le parcurgi: o timiditate imbratisata cu luciditate (amintiti-va paginile in care descrie primele zile la internatul bucurestean, din Viata ca o corida: copilul imbracat ca acasa, in Lisa, lipit de ziduri, incercind sa devina una cu "mediul inconjurator", dar oricind gata sa sara, sa sfisie), o timiditate ranforsata de materia dura a orgoliului, de constiinta propriei valori.

Nostalgia, mina in mina cu luciditatea

Doua siluete isi disputa intiietatea simbolica (si antagonica!), in acest eseu, ambele aflate insa la picioarele figurii tutelare, a umbrei luminoase ce ordoneaza ambitiile si nazuintele vocii auctoriale: Napoleon Bonaparte. Cele doua siluete, straja unui Bruxelles turistic, sint Contele de Egmont si… Manneken Pis. Simboluri pe care Paler le utilizeaza pentru a pune in scena infruntarea sa preferata: trecut versus prezent. Paler face parte din galeria marilor pesimisti: e complet lipsit de acea orbire atit de necesara citeodata supravietuirii. Privirea lui e intotdeauna indreptata spre trecut, insa nu spre unul "glorios" (varianta banala a pesimismului), ci tocmai spre acela pictat in culorile infringerii. Napoleon este modelul urmat tocmai datorita episodului Waterloo, Austerlitzul e evitat cu tenacitate. Sfinta Elena e matca in care se formeaza adevaratele caractere, nu pintecele Mariei Walewska. De altfel, oximoronul, paradoxul sint adevaratele instrumente de lucru pe care eseistul le cultiva.

"Ca sa vedem cimpia unde s-a desfasurat batalia adevarata, am urcat pe o colina. Mai exact, pe o scara de beton. De sus, nu se vede insa nimic altceva decit un cimp gol. Ti se arata o luneta. Pentru a o folosi trebuie sa introduci, fireste, o moneda. Totul se plateste azi. Inclusiv iluziile. Dar nici prin luneta nu se vede nimic. Si ce-ar putea sa se vada? Am coborit. Din ghereta, portarul in uniforma ne-a strigat: «E mai usor la coborire, nu-i asa?». Da, desigur. Si pentru Napoleon a fost la fel."

Nostalgia merge mina in mina cu luciditatea, urechea nu poate auzi nici zgomotele bataliei, ochii nu se pot inchide pentru a imagina dimensiunile epice ale infringerii, toate simturile sint trase de tentaculele prezentului, cu ajutorul micilor sale masinarii, intr-un peisaj poate dezolant, insa real. "In destinul nostru, ingredientul teribil il constituie torentiala si violenta revolta a maselor, echivoca, impunatoare si de neimblinzit ca orice destin. Incotro ne poarta? Spre un rau absolut ori spre un bine posibil? Iat-o aici, colosala, suspendata deasupra timpului nostru ca un imens si cosmic semn de intrebare, semn mereu echivoc, care are, intr-adevar, ceva de ghilotina si totodata de spinzuratoare, dar care se straduieste uneori sa si aduca a arc de triumf!"¹

Ei, in acest echivoc al condamnarii/acceptarii cu indiferenta trebuie cautata sursa tensiunii ce strabate eseurile de fata. Sau, ca sa folosim chiar simbolurile alese de Paler, intre Egmont si Manneken Pis. Ne amintim de replica lui Valery, care prevedea, ca replica de secol XX a Comediei umane balzaciene, o Comedie a Bestialitatii… Ei bine, eseistul Octavian Paler nu e atit de categoric, tocmai pentru ca are curiozitatea de a se apropia de Obiect, de a incerca sa descopere absolut toate nuantele care ar putea deturna condamnarea.

Mecanismul e de regasit in cele mai bune pagini ale volumului: de la respingerea fara echivoc a coridei, gindirea executa volute demne de cel mai bun retor asianic, demonstrind atit lucrul, cit si contrariul sau. Corida este cruda, corida este nobila, corida se supune totusi unor reguli (scrise, vom afla cu surprindere) ce aduc totusi o unda de dreptate in peisaj…

Dar poate cel mai frumos fragment, demn de proclamat mise-en-abime al volumului, e cel al comparatiei dintre Parthenon si zidul lui Temistocle, comparatie intre Frumos si utilitar, rasturnata insa de acea insistenta a privirii, de curiozitatea despre care am vorbit: "Mai intii mi-a atras atentia zidul lui Temistocle, care se vede, inca, in apropiere. Zid ridicat in graba, de frica invaziei persilor, avind toate caracteristicile menirii sale; iti dai seama, chiar fara sa stii istorie, ca a fost facut nu de artisti, ci de luptatori, cu unica dorinta de a-l construi cit mai repede, cit mai inalt si cit mai solid; nu exista nici o preocupare estetica in el. Si ce e mai normal decit sa-ti spui ca in cazul Parthenonului lucrurile s-au petrecut invers? Ca Parthenonul a fost ridicat nu de luptatori, ci de artisti. Au disparut in constructia lui urgenta, panica si teama. Apoi, am privit Parthenonul asa cum nu se recomanda sa vezi o opera de arta: din imediata apropiere. Si am avut o revelatie. M-am convins ca templul nu mai e acelasi cind e privit de la baza coloanelor. Eleganta ansamblului se risipeste si ai impresia ca te afli linga o citadela, nu linga un sanctuar."

Aceasta incapatinare de a nu da verdicte, de a reveni, citeodata suparator, asupra aceleiasi teme, duce, in final, la descoperirea porilor de pe suprafata aparent marmoreeana a statuilor, face ca mina ce ridicase piatra sa o aseze la loc.

Sa ne amintim cuvintele lui Julien Benda: "Numai ca, la sfirsitul secolului al XIX-lea, s-a produs o schimbare esentiala: carturarii incep sa faca jocul pasiunilor politice; cei care alcatuiau stavila in calea realismului popoarelor acum il stimuleaza². " Si, daca incercam sa le combinam cu eseul lui Paler, care pune in scena cei cincisprezece intelectuali francezi colaborationisti, aflati in pelerinaj spre Weimar, in plin razboi. Ce chiasm sclipitor! Un pelerinaj spre inefabil, in slujba realismului istoric!

Paler, "fascinant" de anti-misogin pentru un intelectual roman

Am vorbit despre prezenta fantomatica a unui Napoleon (uluitoare, deconcertanta pentru mine: dar, din pacate, gindirea mea mai are destul pina a se deprinde cu acea privire "de aproape" paleriana) admirat in plina stralucire a infringerii. Un alt personaj intors pe toate partile, condamnat, analizat, admirat, plimbat de-a lungul istoriei si prezent de-a lungul intregului volum este Don Juan: Paler revine la el pentru a-l opune omului comun, mai exact barbatului, vazut de multe ori ca un cumul de defecte (apropos, mi se pare ca Paler e "fascinant" de anti-misogin pentru un intelectual roman), fostul erou al Frumusetii metamorfozat in amantul alintat "Pisoiu"… Tendinta aceasta de a masura cu centimetrul proiectia umbrei zeilor de odinioara se gaseste in mai toate eseurile volumului: a se vedea mai ales dialogul vulturului lui Zeus cu un Prometeu uitat inlantuit, in timp ce doar satirii mai populeaza Olimpul, mormint gol. Paler priveste spre trecut cu fascinatia celui aflat in prezenta Sacrului ne-mediat, insa acea privire periferica iscoditoare despre care vorbeam surprinde fardurile care curg de pe obrazul boit al prezentului.

Cuvintele lui Valery din Criza spiritului i se potrivesc perfect: "Elam, Ninive, Babilon erau niste vagi nume frumoase si ruina totala a acestor lumi avea la fel de putina semnificatie pentru noi ca si existenta lor. Dar Franta, Anglia, Rusia vor fi si ele niste nume frumoase. Lusitania e si el un nume frumos. Vedem ca prapastia istoriei este destul de incapatoare pentru toata lumea. Simtim ca o civilizatie are aceeasi fragilitate ca si o viata. Circumstantele care ar trimite operele lui Keats si pe cele ale lui Baudelaire alaturi de cele ale lui Menandru nu sint chiar de neimaginat; ele se afla in toate ziarele³."

Si oare cuvintele lui Valery de la inceputul secolului trecut nu-si gasesc incheierea/izbavirea in cele ale unui eseist roman care vede cum trecerea lui Baudelaire alaturi de Menandru s-a incheiat deja, cum umbra lui Manneken Pis acopera atit Parthenonul, cit si Hotel Pimodan?

Nicoleta Salcudeanu incheia foarte frumos prefata volumului Polemici cordiale, dorindu-si ca succesul lui Octavian Paler sa devina din ce in ce mai firav, odata cu nasterea unei societati in care minciuna sa nu mai fie un mecanism. Da, sintem cu totul de acord in cazul lui Paler moralistul. Dar nu putem accepta sub nici o forma disparitia unui Paler "semibarbar", asa cum se autodefineste: "Ma numar printre cei pe care grecii antici i-au imblinzit si i-au imbolnavit cu vorbaria lor despre frumusete, dar nu mi-am pierdut intr-atit capul incit sa nu vad ce se intimpla cu mine. Am cazut prizonier in razboiul troian, dar nu m-am predat cu totul nici pina in ziua de azi. M-am imbolnavit de frumusete, dar n-am uitat uritul. Inca mai am nostalgia lui".

Daca privirea aruncata in viitor a Casandrei ii aducea acesteia moartea, privirea intoarsa spre trecut, pentru a-l pune mereu in oglinda strimta a prezentului, va condamna ginditorul, in orice societate, la singuratate.

Cronica de carte semnata de Bogdan-Alexandru Stanescu prefateaza aparitia volumului Rugati-va sa nu va creasca aripi de Octavian Paler, in seria de autor dedicata acestuia de Editura Polirom.

1. Ortega Y Gasset, Revolta maselor, traducere de Coman Lupu, Editura Humanitas, editia a II-a, 2002, p. 51

2. Julien Benda, Tradarea intelectualilor, traducere de Gabriela Cretia, Editura Humanitas, 2007, p. 60

3. Paul Valery, Criza spiritului si alte eseuri, traducere de Maria Ivanescu, Editura Polirom, 1996, p. 260