Marius Cristian: „Sint frustrat pentru ca nu pot sa dau de mincare tuturor cititorilor mei”

Nu stiu ce sa fac cu personajul din fata mea: sa-l iau la bataie, pentru ca si din cauza retetelor sale am pus pe mine citeva kilograme bune, sau sa-i multumesc pentru ca este unul dintre cei care promoveaza bucataria adevarata?

Nu stiu ce se poate face cu cetateanul, insa eu sper ca se poate bea, din cind in cind, un pahar de vin in sanatatea lui! Mai mult de atit, ce sa zic. Eu povestesc, doar atit. Fiecare ia ce vrea din retetele astea, iar mie nu imi apartin in nici un caz eventualele consecinte "plus-ponderale". Nu, nu recunosc nimic!

Un bucatar priceput trebuie sa fie si un bun povestitor?

Cred ca da. Am sa incep insa cu o paranteza: dupa parerea mea, nu poate gati nimeni bine daca n-a mincat bine acasa. Trebuie sa stii, de la bun inceput, ce e aia mincare buna. Or, cam acelasi lucru il are si povestirea pina la urma. Intr-un fel, sint frustrat pentru ca nu pot sa dau de mincare tuturor cititorilor mei. Dar macar trebuie sa le povestesc, sa-i conving, intr-un fel sau altul, ca merita sa incerce. Si inca un lucru: nu mi-am propus niciodata sa dau retete ca atare. Scopul meu este sa dau idei. Asa pacatuieste, de altfel, orice ziarist: ce-i place lui, ce-l intereseaza trebuie sa devina interesant si pentru ceilalti. Si daca eu tot caut idei in cartile si revistele de specialitate, asta vreau sa dau, la rindul meu, mai departe.

Cind te-a lovit pasiunea culinara pentru prima data?

Ei, pasiunea culinara m-a lovit cind aveam vreo doispe ani. Dupa ce am vazut-o pe mama facind niste cornulete, m-am apucat si eu sa le fac. Si le-am pus la copt in… dulap! Eram copil cuminte si stiam ca n-am voie la aragaz, iar dulapul mi s-a parut ceva foarte normal. Dar acum, lasind peripetiile astea deoparte, pe la saispe ani am inceput sa gatesc, dintr-un motiv foarte simplu, pe care l-au avut multi din generatia mea: parintii fiind plecati cu serviciul, automat am inceput sa incalzesc mincarea si, pina la urma, placindu-mi, m-am apucat de gatit. Mi se pare o tranzitie absolut fireasca.

Care e madlena ta, momentul din copilarie care te marcheaza si astazi, cind te gindesti la retete?

Nu m-am gindit niciodata la chestia asta. Mai curind, acum am niste nostalgii, pentru ca sint o gramada de retete din familie, de la bunica mea, de la mama mea, pe care tare as vrea sa le invat, dar, din pacate, nu mai am pe cine sa intreb. Din incercari, unele mi-au mai iesit.

E o bucatarie mai interesanta asta, transmisa prin viu grai, care, din pacate, se pierde?

Asta este o foarte mare drama. Bucataria romaneasca se pierde. Se pierde pentru ca, in general, de vreo 50 de ani ne batem joc de valorile noastre, si nu neaparat de cele gastronomice. Am sa dau un exemplu: vad si din discutii, si din comentariile de pe site, ca a ajuns lumea sa stie mai bine bucatarie italiana decit bucatarie romaneasca. Acum 20 de ani, cind scriam o reteta in care mentionam oregano sau ulei extravirgin, toata lumea era contrariata: "Vai!" , "Cum?" , "Ce?! ". Acum sint intrebat: "Vai, dar nu pui aia, nu pui ailalta? ". "Mai, fratilor, nu pun peste tot oregano, nu merge, nu-i bun! " E trist si visez la lucrul asta, desi nu stiu daca am sa apuc vreodata sa-l fac: visez la o campanie in genul celei a lui Gusti, din perioada interbelica, de mers la tara, luat babuta deoparte si invitata sa spuna reteta. Si asta pentru ca babuta nu mai are cui sa spuna reteta. Fata ei e in Italia. Cind o sa vina din Italia…

…o sa vina cu oregano si ulei extravirgin.

Ea deja o sa vina cu bucataria italiana invatata. Sint foarte multe retete romanesti care se pierd. Am scris acum vreun an despre traditia moldoveneasca de Sf. Petru, cind se maninca alivenci. Nu mai stia nimeni lucrul asta si e doar un exemplu singular. Vorbim de o pierdere a valorilor gastronomice, intr-un context cit se poate de larg, de pierdere a valorilor romanesti. Nu poti sa desparti gastronomia de societate. Nu stiu daca gastronomia e cultura, insa cu siguranta este un element foarte important de civilizatie. Si asta de la vechea vorba: "Spune-mi ce maninci, ca sa-ti spun cine esti! ". Iata ca noi nu prea mai stim cine sintem.

Si de asta ajung oameni cu pretentii sa creada ca singurul vin de pe lumea asta e Grasa de Cotnari, iar singura mincare ca lumea sint cartofii pai.

Ooooo, dar aici Grasa ar mai fi cum ar mai fi, dar hai sa-ti spun o poveste pe care am auzit-o. Un vin extraordinar de bun si de scump, de vreun milion de lei sticla, a fost cumparat de un cetatean pentru ca, pur si simplu, avea pofta de un vin fiert. "Care e vinul cel mai scump? " "Asta! " "Perfect, fierbe-mi si mie trei sticle! " Aici ajungem si de asta nu-i inteleg pe producatorii care-si "suprapretaluiesc" sticlele pe care, invariabil, le trimit in ibricul de vin fiert al acestor imbogatiti.

Esti de acord cu imaginea romanului care maninca, de regula, mult si prost?

Sint total impotriva oricaror generalizari, pentru ca astea ne pierd. Pot sa zic doar ca romanul a pastrat paradoxal, dupa 20 de ani, niste reflexe comuniste: face tot ce poate ca macar la sarbatori sa manince bine. Asta e o chestie clar comunista, dar uite ca o intilnim si astazi. Indiferent de criza, de orice, mesele de Pasti si de Craciun si de Anul Nou trebuie sa fie foarte imbelsugate!

Vine din lipsurile de dinainte?

Da, cred ca perioada comunista a lasat ceva in gena noastra. Pe de alta parte, zi de zi cred ca romanul maninca neglijent. Dar aici intram intr-o discutie mult mai larga: e vorba de cit timp are fiecare, e vorba si de bani, pentru ca, daca vrei sa maninci bine, constati ca produsele curate sint mai scumpe decit celelalte. Si atunci, vrind-nevrind, nu ai cum sa nu ajungi la produsele industrializate. Aici ma gindesc si la "rosia turceasca", ca termen generic pentru toate produsele astea frumoase, spectaculoase. Pe mine ma enerveaza foarte tare nutritionistii care vin si spun: "Vai, ce mincare buna si sanatoasa e un piept de pui la gratar cu salata! ". Iar eu ii intreb: "Un piept de pui la baterie cu rosii turcesti? Nu cred ca e asa de bun! ". Prefer o ceafa de porc crescut in casa omului. Zau daca nu mi se pare mai sanatos! Uitam un lucru: cind vorbim de mincare nesanatoasa, automat ne gindim la mincarea grasa. Dar grasimea e doar un aspect si avem o gramada de alte lucruri nocive, de la agricultura propriu-zisa, unde avem nitrati, pesticide, la cresterea industrializata. A ajuns porcul mai interesant decit puiul! Culmea, pentru ca porcul nu poate fi crescut la baterie. Criza alimentara este, pe de alta parte, o criza reala. E si aici o intrebare, cum mergem mai departe?

Apropo de limite: noi de ce nu avem, precum alte popoare, turism viticol si culinar?

Aici sint mai multe explicatii. De pilda, statul roman zice ca n-avem voie sa subventionam agricultura, pentru ca nu ne lasa Uniunea Europeana. Trec peste niste minciuni punctuale concrete, insa statul roman ar putea sa asfalteze drumurile pina la crame. Ai fost la crame? Ei, daca ai fost, stii ca fara masina de teren nu ajungi la majoritatea lor. Statul roman ar trebui sa subventioneze indirect, dind bani pentru participarea la concursuri internationale. Ei, nu o face! Imi tinea cineva teoria vinurilor bulgaresti foarte bune. Da, statul bulgar subventioneaza exporturile de vin cu, parca, 25%. Stii cum e? E chestia aia ca "Vai, romanii nu fac! ". Vinovatia colectiva e chestia care ma enerveaza in cel mai inalt grad. Vinovatie colectiva nu exista, indiferent ce a spus Tribunalul de la Nurnberg! Si nici ceea ce spuneau comunistii, ca natiunea a facut si a dres, nu e adevarat. Nu, dom’le, conducatorii sint vinovati! A, lor le convine sa spuna lucrurile astea, pentru ca asta le ofera lor un alibi. Si, de asemenea, le ofera romanilor un alibi, celor care spun ca "Vai, asta e tara, eu as face, dar nu pot! ". Agricultura romaneasca, timp de 20 de ani, nu a fost deloc coerenta. Brusc, ne-am trezit anul asta ca e criza si trebuie sa mai facem cite ceva. Inainte de Primul Razboi Mondial, existau in Romania Mica peste 300 de banci populare, sprijinite de stat ca sa-i ajute pe tarani, nu pe boieri. Acum nu avem nimic! Se mai intimpla un lucru: eu am facut Istorie. La facultate am invatat un lucru: ce-i dobinda peste 10% se cheama camatarie! Nu poti dezvolta o tara in conditiile astea. In moment de criza, tu maresti TVA-ul! Cit de dobitoc poti sa fii ca sa faci asta?

Am inteles ca nu ti-ai deschide niciodata un restaurant. Te enerveaza lucrul la norma?

Nu pot! Cred ca n-am sa obosesc niciodata sa zic: bucataria de acasa n-are nici o legatura cu cea de restaurant. La restaurant e banda lui Ford, e legat totul de timp, de legislatie, de toate. Acasa e cu totul si cu totul altceva. Mama unui bun amic, Dumnezeu s-o odihneasca, a fost una dintre cele mai bune cofetarese din Iasi, cind venea Ceausescu in vizite ea era cea care facea prajiturile. Numai ca ea facea perfect zece tavi si, cind a incercat odata acasa sa faca o tava, nu i-a iesit! Cam asta e diferenta dintre bucataria profesionista si cea de acasa. Sint unii care imi spun: "Tu, care esti bucatar… ". Nu, nu sint bucatar, cum sa fiu?! Bucatar inseamna ca ai facut niste studii, ca ai o diploma, ca ai voie sa dai de mincare populatiei. Eu nu sint bucatar, ci un cetatean care povesteste.

Imaginea publica ti se confunda cu cea a lui Costachel. Totusi, ai fost, inainte de toate, profesor de istorie. De ce ai renuntat la cariera asta in 1990?

Eu profesor de istorie am fost citeva luni, a venit Revolutia si m-a "eliberat" de la Pascani, unde fusesem repartizat, am mai fost un semestru profesor la Scoala Postuniversitara de Jurnalism, pe timpuri. Nu-i de mine, cred, meseria asta. Fac parte dintre naivii care cred ca pentru o meserie trebuie sa fii daruit. Eu nu sint daruit pentru asta, m-am convins si mi-am zis ca renunt, decit sa chinui niste copii.

Nu a fost un mic cutremur in familia ta, cind au aflat, mai ales tatal tau, ca renunti la meseria asta?

O, dar tata nici nu a vrut sa dau la Istorie (tatal sau, Vasile Cristian, a fost profesor universitar la Facultatea de Istorie de la "Cuza" – n.r.)! Am dat acolo pentru ca mi-a placut istoria, inevitabil, pentru ca toata casa era plina de carti de specialitate. Asa a fost sa fie.

Pasiunea pentru presa cind a aparut? In anii studentiei?

Da, m-a "muscat". Am ajuns la revista "Dialog", unde am fost apoi redactor-sef. Dar, in primul rind, am intrat in tipografie si atunci am inteles ca a fi ziarist nu inseamna doar sa scrii un text, pe care sa-l trimiti "undeva". E o meserie mai complicata si sint parti intregi de productie pe care trebuie sa le stii. Trecerea de dupa Revolutie a fost destul de fireasca. Sint printre cei care au pus bazele ziarului "Monitorul" din Iasi, printre cei care au pus bazele retelei "Monitorul". Ce se intimpla acum in presa ma cam umple de jale si prefer sa ma tin de gastronomia mea. Mai o mincare, mai un pahar de vin, e mai bine asa…

Sint oameni care propovaduiesc disparitia printului. Seamana spaima asta cu cea de acum 60 de ani, cind se vorbea despre disparitia radioului?

Disparitia presei tiparite e sustinuta de niste "sferto-guruleti", ca altfel nu am cum sa le spun, care, ca sa-si promoveze site-urile si textele lor de doi lei, sustin ca Internetul este viitorul. Marea problema e ca nu se intelege un lucru elementar: sa fii ziarist e o meserie, punct! Dupa aia, ca e print, ca e radio, ca e orice, vorbim de unelte. Internetul vine cu doua chestii extraordinare: are retentia infinit mai mare fata de radio si TV si are distributia gratuita. Insa, din cauza acestor atuuri, Internetul este foarte poluat si zgomotos. De ce ma doare pe mine criza presei scrise? Pai, lumea era obisnuita sa plateasca pentru ziar. Putea sa faca presa scrisa o chestie extraordinara si n-a facut-o. A preferat sa se subordoneze publicitatii – iar cind spun publicitate, nu ma refer doar economic, poate doar mai ales politic -, sa dea oleaca de continut ca, deh, oricum, banii ne vin. Pe scurt, si-a batut joc de cititor. Iar cititorul nu te iarta! In plus, aceleasi ziare s-au sabotat singure dind o gramada de suplimente si CD-uri, iar produsul lor de baza, ziarul, a ajuns sa aiba rol de invelit telemeaua. Tu din presa scrisa iti strici imaginea si, apoi, dai vina pe Internet. E o ipocrizie. Hai sa ne uitam in Europa si o sa vedem ca nu este asa o criza a presei scrise, ba chiar in Germania tirajele cresc. Se mai intimpla un lucru: nu mai are nimeni chef sa munceasca. Si asta ca asta, dar nu mai are nimeni chef sa gindeasca. Nimeni nu mai aduce continut de calitate.

Ai avut, ani la rind, una dintre cele mai dificile functii dintr-o redactie de ziar si, cu toate astea, ai renuntat sa mai fii jurnalist activ.

Nu ma mai regaseam in ce faceam! Mi-aduc aminte cu ciuda de anii ‘90, cind munceai ca disperatul, veneai cu documente, cu dovezi si nu se intimpla nimic, dar macar presa o faceai pentru cititor. In momentul in care vad ca, astazi, ziarele sint facute numai dupa Mediafax, conferintele politicienilor si comunicatele Politiei… Ziaristul nici macar nu mai stie sa puna o intrebare unui politician.

Esti unul dintre putinii oameni din Moldova care se pricep foarte bine la graphic design. Seamana, pe undeva, pasiunea pentru bucatarie cu cea pentru tipografie?

Designul in presa nu e o chestie de genul: "Mai, trebuie sa fie frumos! ". Nu, sint niste reguli clare care trebuie respectate. Te adresezi subconstientului omului, nu sta nimeni sa "citeasca" ce fonturi folosesti, de ce e linia aia nu stiu cum si asa mai departe. Trebuie sa faci ceva curat si, daca te ajuta Dumnezeu, in spatele unei hainute frumoase, sa se ascunda si un continut de calitate. Toate se leaga: nu exista intr-o redactie doar scriitura sau productie, ci toate trebuie sa fie imbinate. Iar multi din presa au uitat un lucru: totul trebuie sa fie perfect. In momentul in care ti-ai "bagat picioarele" in horoscop, ai sa constati ca poti pierde repede niste cititori, si nu putini. N-am sa uit ca, atunci cind eram la "Monitorul", daca greseai integrama, prajeai oua pe telefon! Asa e si in bucatarie: e bine ca fiecare ingredient sa fie de cea mai buna calitate, daca vrei ca produsul final sa nu-ti fie zvirlit in fata.

–––

"Ma uit acum pe stradasi vad alienare de masa"

Nu te-ai gindit niciodata sa imbini doua dintre pasiunile tale si sa scrii o carte de istorie… gastronomica?

M-am gindit, dar sa fac ceva imbinat si cu istorie, si cu folclor, si cu religie, si cu etnografie. Visez, nu neg. E un proiect care mi-ar placea mai mult decit sa fac un restaurant.

Avem noi, romanii, o problema, pentru ca ducem lipsa de prieteni imaginari, precum Pastorel cu al sau Costache?

Riscam, la un moment dat, sa gasim prieteni imaginari, pentru ca ne lipsesc cei reali. In timpul comunismului, rideam ca au gasit gazetele de partid alienarea din Occident. Iata, ma uit acum pe strada si vad alienare de masa. Asta e o discutie de inca vreo doua ore. Cred ca romanul trebuie, in primul rind, sa se descopere pe sine. Daca am facem asta, s-ar misca lucrurile.