Narcis de la Cotroceni

Ca Basescu vede dispret intr-o vorba pina la urma inspirata nu-i mare lucru. Oricum, dispretul, fie el chiar transformat in discurs public, se inscrie perfect in dreptul la libera exprimare. Dar nu despre dispret vreau eu sa scriu aici, ci despre un sentiment dus in extrema cealalta: despre iubire. Mai exact, despre iubirea transformata, pas cu pas, in egolatrie. Pentru ca, dupa ce l-am ascultat pe Traian Basescu in acea emisiune, am avut un soi de revelatie.

Adevarul e ca pe Traian Basescu l-am vazut intotdeauna mai interesat de propria imagine decit un star pop, insa ma gindeam ca lucrurile acestea tin, pina la urma, de specificul unui politician extrem de ambitios. Asa se face ca, in momentul in care intervenea pe forumurile ziarelor pentru a se balacari cu autori de articole sau chiar cu comentatorii de-acolo, am privit lucrurile doar ca pe un simplu exces, ba chiar ca pe un exces simpatic al unui om care se simte nedreptatit si vrea sa aduca date lamuritoare. Apoi, cind l-am vazut intervenind, precum un Cristi Borcea sau un Gigi Becali, in emisiuni de televiziune doar pentru a se certa cu realizatorii si cu invitatii lor, am gindit ca pe Basescu il mina in lupta o frustrare oarecum de inteles din partea unui om onest si, totodata, din partea unui politician care abia se adapteaza la statutul de presedinte.

Cu timpul insa, chiar daca a lasat-o mai moale cu forumurile si cu interventiile in direct, am avut senzatia ca lumea lui Basescu se ingusteaza constant. Mai intii la razboaiele cu adversarii politici, ceea ce nu era neaparat iesit din comun, dar mai apoi, tot mai pregnant, la razboaiele cu dusmanii din presa. Asa au aparut "gaozarii", asa a aparut "tiganca imputita", asa au aparut "tonomatele" s.a.m.d. Si-am inceput sa percep ca, de fapt, altceva sta la baza tifnei prezidentiale. Nu o simpla frustrare a unui bintuit de spiritul dreptatii, ci o dorinta aproape patologica a unei persoane de a fi adulate. Baile de multime erau un semn in directia asta. Ura fata de ziaristii care indrazneau sa-l vada si altfel decit ca pe salvatorul patriei a fost un semn si mai puternic.

In emisiunea de pe B1 TV, in fata unui adulator constant, Traian Basescu s-a dezvaluit, in toata splendoarea, ca un veritabil Narcis de la Cotroceni. Nu pentru ca a atacat, subtil sau nu, pentru a nu stiu cita oara, presa. Ci pentru ca s-a aratat un telespectator fidel si incrincenat, unul care pare a nu pierde nici o emisiune TV in care este sau macar poate fi subiect. Si nu doar ca nu pierde, dar mai si retine citate, pentru a le putea dezavua ulterior in mintea lui si, iata, in public.

Revelatia mea? L-am vazut pe presedintele Romaniei nedezlipit de fotoliul de telespectator, cu telecomanda in mina, cautind asiduu, de pe un canal pe altul, vorbe despre el insusi. Transpirat, incrincenat, scrisnind din dinti, imbolnavit de cea mai mica replica negativa la adresa lui, virindu-si degetele in bratele fotoliului capitonat, aruncind telecomanda, tremurind, izbucnind. Poate exagerez, cine stie. Insa asta e senzatia pe care presedintele Romaniei a oferit-o. Si, pentru prima oara, am uitat de politicianul Traian Basescu, gindindu-ma la drama omului. Drama unui marinar dus de viltorile vietii in pozitii tot mai inalte si mai vizibile. Si-observind, pas cu pas, ca simplitatea lui rezoneaza cu simplitatea oamenilor multi, ca acestia din urma se transforma in admiratori, unii chiar in fani. Ceea ce a fost prea mult pentru acel marinar. Admirat si sustinut, impins de la spate chiar si de o presa vrajita de acest comportament de om dintr-o bucata, a inceput sa se indragosteasca de el insusi. Televizorul a functionat ca o oglinda impura, in care s-a privit cu drag, cu dragoste, cu adoratie. Pina la un punct. Pina la punctul in care a cazut in acea oglinda si s-a dus la fund, precum Narcis cel din legenda. Iar de-atunci, de cind televizorul l-a inghitit cu totul, ajuns de cealalta parte a oglinzii, Traian Basescu se cauta, cu disperare, pe el insusi. Nu-i mai este de ajuns dragostea pe care si-o poarta siesi. E dependent de dragostea celorlalti. Si, nemaigasind-o la aceleasi cote, e convins ca nu el s-a schimbat, ci lumea din jurul lui. O lume rea, platita, corupta, care nu-l mai intelege, nu-l mai vrea…

De-aici, dintr-un colt insignifiant de pagina, stiind ca nu pot indrepta absolut nimic, am tinut totusi sa-mi exprim compasiunea si deplina intelegere pentru acest om. Pentru ca, pina la urma, cind e vorba de drame personale, trebuie sa uitam de simpatii sau antipatii politice.