Schutzen am Gebirge (II)

Cu un zvicnet de demnitate si o reminiscenta de inteligenta, am luat din nou telefonul piriitor al mosului si am sunat la Interventiile austriece, explicind cu perifraze, apeluri la intelegere, mesaje subliminale menite sa gidile maternitatea cucoanei de la capatul celalalt al firului, situatia imposibila in care ne aflam. – Stiti, stimata doamna Koley, chiar nu putem sa stam in Schutzen am Gebirge pina luni dimineata, cind se deschide service-ul Peugeot. E drept ca nu sint membru al Automobil Clubul Roman, dar cine se poate lauda ca e perfect? Si apoi, masinile se strica in Austria numai in timpul saptaminii lucratoare, in week-end toate merg struna? In mod sigur mai exista o solutie, haideti s-o identificam impreuna. Ma bazez pe dumneavoastra, sinteti ultima mea speranta…

Ceea ce era adevarat. Dureros de adevarat. Si miracolul s-a infaptuit. Doamna Koley m-a asigurat, cu o voce ingereasca razbatind prin telefonul pacanitor, ca un echipaj de interventie va veni catre noi: poate intr-o ora, poate in doua (poate in cinci, a ricanat italianul omv-ist) si ne va rezolva problema. In clipa de fata, colegul ei se afla in cu totul alta parte, la o interventie similara intr-un sat aflat la multi kilometri distanta. Dar el va veni, putem conta pe asta.

Si a venit, doamnelor si domnilor! Nu in cinci ore, cum hulea ironicul ex-meridional, nu in trei, ci intr-o ora si-un sfert. Era curat, drept, stralucitor ca un inger: avea o vesta verde reflectorizanta pe care, in momentele acelea dramatice, o echivalam cu Absolutul. Utilajele de care dispunea nu ma invrednicesc sa le descriu. Tot ce pot spune, vibrind inca de emotie, e ca domnul Leo, regele soselelor, a intrat in benzinaria prapadita ca intr-un teren de joaca, uitindu-se amuzat-politicos la noi, punindu-si niste manusi de cauciuc – si apucindu-se de treaba. Cu umilinta extatica, am ridicat capota si m-am dat la o parte, iar ingerul tehnologic a facut restul.

Dupa jumatate de ora, ultimii picuri din blestemata benzina alunecau, prin retorte complicate, in canistrele lui Leo, caruia noi ii tot multumeam gestual, fiindca nu ne ajuta limba. I-am spus doar vorba aceea, Ein Man, ein Wort, si a ris pe sub mustata. Dar fac pariu ca nu intelegea de ce ne miram noi atit ca a venit sa ne depaneze. Intirzierea, nerespectarea termenului stabilit, a o scalda si a o amina cind omul trebuie sa faca o treaba erau fapte de neinteles pentru mintea lui austriaca.

Am platit si-am plecat, nu inainte de a-i spune cu dragalasenie benzinarului ca a fost molto gentile (sa ma scuze italienistii) si de a-i multumi doamnei Koley, care parea la fel de surprinsa de gratitudinea mea. Si dusi am fost spre Kaprun.

Ce concluzii sa trag din intreaga tarasenie? Ce promisiuni sa va fac? Nu pot garanta ca nu voi comite si alte gafe, erori, prostii, timpenii. Dar de un lucru sint sigur: in viata mea n-o sa mai depasesc un deadline pe care l-am convenit.