„Teatrul asta e o boala, nici nu stiu daca e o mindrie, e poate o timpenie”

Regizorul si profesorul Laurentiu Azimioara a plecat din Romania in anii ‘80, impreuna cu sotia sa, actrita Ada d’Albon, si cu baietelul lor, Ion, atunci in virsta de trei ani: a lasat in urma spectacole de referinta si generatii de mari actori, a luat cu sine o periuta de dinti si stiinta sa de saman al teatrului. Daca ar fi ales ca destinatie Anglia si destinul ar fi vrut-o, barbatului acesta curtenitor, rafinat, deschis i s-ar fi potrivit titlul de "sir", fie ca ar fi fost sau nu innobilat de regina. A ales insa Franta, unde se pierd in secole trecute obirsiile princiare ale sotiei, inrudita cu Bourbonii si Aragonii. Ilustra genealogie e livrata anecdotic, adevaratul blazon straluceste deodata intr-o clipa de teatru intens: printr-un gest care face cit un discurs intreg, Ada d’Albon te face sa vezi aievea un fir de par inexistent care stinjeneste privirea si alunga o amintire tragica… Si nu e decit inceputul spectacolului Savannah Bay de Marguerite Duras, pus in scena de Laurentiu Azimioara cu Ada d’Albon si Liana Fulga la Theatre de l’Orme, singurul teatru infiintat de un roman, din cele 130 cite exista la Paris.

Magia e totala: odata ce am coborit in subsolul fostelor bai publice din estul Parisului, intre perdele de plus rosu si afise originale ale unor spectacole de referinta in Romania, mi-am dat seama ca omul acesta ar fi creat la fel in orice alt colt de lume, ravasind alte suflete de spectatori, indiferent de originea lor. Destinul face ca, la 73 de ani, Laurentiu Azimioara sa se afle, prin teatrul creat, la un nou inceput de drum, la Paris. Asadar "Merci beaucoup et bonne route, sir Laurent!".

––––

Care este istoria tinarului Theatre de l’Orme?

In acest loc era Casa Jandarmilor din estul Parisului, baile lor publice. Cind am preluat acest spatiu, era apa pina mai sus de glezna. A devenit o sala de spectacol polimorfa, cu pina la 100 de locuri. Prin anii ‘40-’50 spatiul a fost luat de cinematografia franceza, si se spune ca Jean Gabin a turnat un film aici. Cartierul e foarte burghez, plin de vile si gradini. In coltul strazii locuia Jacques Brel. Edith Piaf locuia la a treia strada.

Vorbiti de acest teatru ca de un copil pierdut si in sfirsit regasit…

Teatrul asta e o boala, nici nu stiu daca e o mindrie, e poate o timpenie. Eu si sotia mea, Ada d’Albon, o fiinta extraordinara, am renuntat la tot pentru asta. Aici au avut loc concerte de muzica clasica, piese din dramaturgia greaca, Shakespeare, literatura americana. Sintem si o scoala de teatru. De anul acesta avem doua sectiuni: de actorie si una de cintec, "les mardis chantes". Una din vocile cele mai fantastice ale Frantei, Camille, s-a format cu noi aici. Ea zice teatrului "catedrala mea". Apoi Rona Hartner, geniala, a jucat aici un spectacol de 40 de ori, cu o trupa de lautari tigani. In curind va iesi si un disc. Olguta Tudorache, pe care o cunosc de cind a debutat, a venit de mai multe ori si a vazut aici spectacole. Ea e singura mea legatura pe care am pastrat-o cu tara. E mai mult decit prietena, sintem frate si sora.

De ce-ati plecat din Romania in 1981?

E foarte complicat. Eram profesor la Institutul de Arta Teatrala, deschisesem Teatrul National cu Medeea in ’74, cu Irina Rachiteanu. Am lucrat cu actori ca Amza Pelea, Cotescu, Balanuta, Cozorici, o generatie intreaga. Rodica Tapalaga a jucat doi ani in Unchiul Vanea de Cehov. Prin ziare se spunea: asa cum va duceti la Paris sa vedeti Turnul Eiffel, mergeti si o vedeti pe Olga Tudorache in Premiera de Cromwell in regia lui Laurentiu Azimioara. Am dat multi actori care se pare ca fac o cariera exceptionala. In clasa mea a fost o fetita exceptionala pe care am iubit-o foarte mult: Adriana Trandafir. Pe timpul lui Ceausescu a spus intr-o emisiune ca ea a fost eleva lui Laurentiu Azimioara. Nu era voie sa se spuna, parindu-se ca eram fugit. Eu nu am fugit, eu am plecat oficial. Dar n-am vorbit prost niciodata de tara mea. A fost o ruptura. Am pus un punct pe motive morale, spirituale, politice, religioase.

Nu se intrezareste nici un regret in vorbele dvs…

Nu. Familia mea a suferit enorm. Tata era reprezentantul cultului evanghelic din Bucuresti, a tradus Biblia in anii ’20. Pe timpul hitlerismului spuneau ca sintem comunisti, pe timpul comunismului venea tot timpul politia sa caute nu stiu ce prin carti. Un frate a fost zece ani inchis pentru ca ar fi spus ca flota americana este mai puternica decit flota sovietica. S-a intors din puscarie fara dinti. Nu iesisem inca din Romania, dar nu mai puteam suporta umilintele. Nici nu conta ca aveam sofer, bucatareasa sau femeie de menaj, mi-am zis: chiar gunoier sa ajung si tot plec. Si nici dupa 28 de ani nu regret. Eu am 73 de ani, nu mai am timp sa visez cai verzi pe pereti. Toata acumularea din viata mea a condus la acest teatru in care in fiecare seara sint zeci de oameni ce pling de emotie. Nici nu poti sa-ti imaginezi fericirea, dragostea, entuziasmul publicului.

Sint 130 de teatre la Paris. E o metropola care incurajeaza infiintarea teatrelor?

Eu nu am nici o subventie de la statul francez. Trebuie si aici sa gasesti o cale de compromis vizavi de casa de productie, de o actrita care face mofturi. E aceeasi porcarie sau aceeasi minune. Eu m-am izolat in acest turn al meu, nu de fildes, ci de vis. Dumnezeu m-a ajutat sa-l fac. Daca sint sarac e si din pricina Romaniei.

In ce sens?

In Franta am tinut conferinte despre Shakespeare sau teatrul contemporan la un castel al Annei de Bretagne, unde functiona un Centru Cultural privat si unde veneau Mitterand, Pierre Boulez, Chirac, mari sefi de intreprinderi, cele mai mari bogatii din Franta. Eram bine platit, am dat un concurs pentru asta prin ’84. Apoi am facut o scoala de teatru si mi-am cistigat piinea impreuna cu sotia mea. In 1998 statul francez m-a obligat sa ies la pensie, recunoscindu-mi-se vechimea din Romania. Mi s-a spus: "21 de ani ati lucrat in Romania, dar romanii sint lenti, o sa asteptati actele vreo 4 luni". Au trecut zece ani si tot nu s-a rezolvat nimic.

De ce?

In Romania, de la Casa de pensii mi s-a spus: "Cazul dvs. e mai sus de puterea noastra". Ce-nseamna asta, doamna, e o pensie… De curind a fost la Paris domnul Tariceanu, sotia mea s-a dus la Ambasada si i-a inminat o scrisoare. E o relatie teribila cu Romania.

Ce a facut domnul prim-ministru cu scrisoarea dvs.?

A bagat-o in buzunar. Era in aprilie. N-am primit nici un raspuns.

Franta v-a primit ca pe un star?

Deloc. In epoca m-am intilnit cu ministrul Culturii, un socialist. Mi-a spus: "Veniti dintr-o tara socialista intr-o tara socialista". Eu facusem actele sub Valery Giscard d’Estaing, mai inainte, deci era dreapta la putere. Cei care au urmat au fost niste nemernici. Am trintit usa la acest ministru si am spus ca in viata mea nu mai vreau nimic de la ei. Nu ma dusesem sa cer, ci sa ma pun in contact cu o structura pe care nu o cunosteam. Eu fiind cetatean francez, prin sotia mea, Ada d’Albon, de origine franceza. Daca Franta ar fi fost regat, varul ei ar fi fost regele Frantei. Giscard d’Estaing, care facea si el pe nobilul, ne facuse o intrare mai buna.

Cu Ada d’Albon, actrita, v-ati cunoscut si v-ati casatorit in Romania. Cum a ajuns vara unui posibil rege al Frantei in Romania comunista?

Familia d’Albon este inrudita cu Bourbon si d’Aragon din care se tragea si Ludovic al XIV-lea. In timpul revolutiei franceze au fost doi veri care s-au duelat pentru o femeie. Acest domn d’Albon si-a ucis rivalul, un d’Aragon sau un Bourbon. A fugit la Viena, apoi la Petersburg si de acolo urmasii sai in Romania, la sfirsitul secolului al XIX-lea. Tatal sotiei mele, Ion d’Albon, a fost o persoana extraordinara: cel mai important medic homeopat din Bucuresti, un intelectual, un filosof. In tinerete a fost consul la Vatican, la Paris, la Praga, unde s-a nascut sotia mea. In ’47, cind Ada avea trei ani, el a revenit in tara. Dar tot timpul a vrut sa-si regaseasca sursele. Parintii Annei d’Albon au obtinut plecarea in Franta in 1977.

A urmat aventura plecarii dvs. Autoritatile comuniste v-au spus "Drum bun"?

Am fost dat afara din facultate. A trebuit sa fac o scrisoare de renuntare la tot. Am devenit apatrid. Asteptam actele. Giscard d’Estaing, foarte gentil, ni le-a facut imediat. Am plecat, dar n-am avut voie sa luam decit o periuta de dinti si ce aveam pe noi. Si aveam cea mai frumoasa casa din Bucuresti. Sora mea mi-a povestit apoi si eu am plins: cind mergi la Casa Poporului si deschizi usa, de fapt acolo era usa de la casa mea. Pe strada Vincentiu Babes, nr 9. Se poate reconstitui. Au darimat tot cartierul, bineinteles… Aveam o casa cu scara interioara, cu ziduri albe, ca-ntr-o minastire. Aveam 30.000 de volume de carti. Imi treziti istorii fabuloase, aproape niste cosmaruri… Am avut Tonitza, Patrascu, Tintoretto…

Ati trait si ati creat in doua culturi si in regimuri politice diferite. Cit de mult se lasa arta contaminata de mediu?

Pentru artisti, comunismul a fost o perioada benefica. Am sa va explic de ce. Sigur, trebuia sa faci propaganda, deci compromisuri. Sa vorbim insa despre excelenta. Eu am avut aceasta sansa sa fac la Teatrul Mic Unchiul Vanea de Cehov in doi ani, cu Poli Balanuta, Olga Tudorache, Rodica Tapalaga, Octavian Cotescu, Tatiana Iekel, parca descopeream teatrul impreuna, intelegeti? Comunismul nu mai exista. Dar sa ma intelegeti bine: nu e nimic mai abominabil ca totalitarismul instaurat de comunism. Acum toate teatrele au greutati, chiar si aici. Opera Garnier se plinge ca nu mai primeste subventii, totul e pe sub mina, prin relatii, o viermuiala teribila.

Teatrul creat la Paris este rentabil?

Nu. Incalzire, energie electrica, impozite fac pe luna trei mii de euro de cheltuieli. Dar sint printre cei putini total liberi. Eu fac ce vreau. Nu-mi impune nimeni nimic. Acum am in repertoriu si lucrez la un concept Duras. Pentru mine, Duras e precum Racine. Fiecare fonema, constient sau inconstient, este un act tragic. Eu am pus in scena si Fedra, si Andromaca, si altii. Insa Duras intra intr-un soi de nebunie patologica pe care o transforma intr-un dezmat teatral. Am ales trei piese. Savannah Bay, L’amante anglaise si Le Shaga. E o parte evolutiva, ca geneza Bibliei, simti cum se creeaza existenta si pas cu pas ajunge munte. Cum sa traiesc fara asta? Pentru vara care vine continui un festival al teatrelor care propun texte inedite. Nu e vorba doar de teatru, ci de un soi de "spectacle vivant contemporain" care poate ingloba muzica, opera, pantomima. Deja am contacte din Thailanda, Australia, Anglia, Suedia. Astept si Romania…

De ce credeti ca lumea are nevoie de aceasta vibratia care este arta?

Eu sint crestin si cred ca exista o spiritualitate in fiecare dintre noi, indiferent de persoana: cel care traverseaza strada are aceeasi valoare ca mine. Arta, mai ales teatrul, redimensioneaza aceasta vibratie umana. Am vazut enorm de multe spectacole in Franta. Nu toate ajung la aceasta vibratie. Spectatorul trebuie sa plinga, sa rida, sa se schimbe, dar nu e tot timpul o metodologie, iti spui: "Acum il fac sa rida, sa plinga". Este un tot. Faptul ca am dubla cultura e o sansa nemaipomenita. E nevoie apoi de timp, un teatru incepe sa existe dupa cinci, zece ani. Nu ne comparam cu Comedie Francaise care exista de trei secole. Noi existam de cinci ani.

––––-

"Pentru romani, teatrul e o suferinta"

Laurentiu Azimioara e dedicat teatrului de 50 de ani. Apropierea de teatru cum a venit?

Tata si mama erau prieteni cu mama lui George Vraca. Un frate a fost botezat de Ion Manolescu, un mare artist care a jucat la National. Cind aveam 14 ani stiam ca am sa fac teatru. Tatal meu era prieten cu preotul Nae Popescu, tatal lui Mihai Popescu, cel mai mare actor din toate timpurile, mort in ‘53, azi e uitat. O matusa isi facuse studiile la Paris, doamna Maria Burdea, mare actrita a Teatrului National. Ii vedeam pe Mimi Botta, descopeream pe Madame Buzescu. Era o determinare de adolescent. Eu n-am iubit deloc scoala, dar eram tot timpul primul. Detestind, invatam ca sa nu am probleme. Am avut un bacalaureat pe tara printre primii. Mi s-a dat voie sa aleg. Cineva mi-a zis sa devin ambasador, la o scoala de diplomati. M-au respins, fratele era detinut politic. M-am pomenit ca nu mai am ce alege. Am dat la chimie-biologie, poate pentru ca tatal imi spusese la un moment dat: "Tu trebuie sa descoperi leacul impotriva cancerului". N-am terminat studiile, am abandonat in anul trei, ii faceam pe toti sa rida la cursuri. Am dat concurs la teatru si am intrat pe loc.

Parintii cum au primit vestea?

Tata a aflat intimplator, cind eram in anul 3. Ii spusesem mamei, dar ei ii era frica, tatal era foarte autoritar. Ca sa pot vorbi cu el trebuia sa cer audienta cu doua saptamini inainte. M-am apropiat foarte tirziu de el. Faptul ca am facut teatru il jena. "Da, esti si profesor, dar dai lectii ca altii sa devina mascarici", spunea, asta era un pic dur. Dar am descoperit apoi, dupa ce a imbatrinit, el a murit la 91 de ani, ca avea o incredere enorma in mine.

Profesorul de teatru s-a exportat in Franta. Cum functioneaza scoala de teatru pe care ati infiintat-o la Paris?

Scoala de teatru e un univers de creatie. Exista doua structuri: una condusa de Ada d’Albon, teatru clasic, creatie pe texte de Shakespeare, Cehov, Euripide si autori de astazi, de exemplu Sarah Kane. Cei care vin la cursuri au intre 18 si 35 de ani. Ei se profesionalizeaza cu noi si apoi intra in spectacole. Cealalta structura imi apartine. M-a inspirat si determinat Rona Hartner. Am deschis un atelier asupra vocii umane: respiratie, culoare de voce, timbru, tesitura. Fiecare membru are un repertoriu francez, fie jazz, fie liric. Sint si persoane care cinta la instrumente. E o emulatie intre ei care ajunge la creatie. Avem acum un spectacol sustinut de o actrita de origine romana, Liana Fulga, care cinta 13 cintece din universul lui Bourvil, acompaniata la chitara de Ingrid Mourier. Se ajunge la o uitare de sine nemaipomenita. Asta ma tine intr-o permanenta euforie juvenila.

Oricine poate deveni actor?

Absolut oricine, daca este motivat de ceva profund care poate sa nu aiba nimic de a face cu dorinta de a fi pe scena. Poate sa fie un interes terapeutic. A venit la scoala noastra stranepoata marchizului de Sade. A facut teatru pentru ea. A jucat in doua-trei piese. Viata a chemat-o spre alte obligatii, dar n-a putut parasi teatrul. A devenit critic dramatic!

Ce diferenta exista intre actorul roman si actorul francez?

Pentru romani, teatrul e o suferinta. Actorii romani joaca din maruntaiele lor. Francezii joaca epidermic. Dar asta nu-i impiedica sa ajunga mari actori.

Ce nu stie lumea despre dvs. si ati vrea sa stie?

As vrea foarte mult ca prin teatrul meu lumea sa se apropie de cultura romana. Eminescu e foarte prost tradus, infam. Cind am facut spectacolul cu Rona Hartner – ea e o fata geniala -, a cintat numai in romaneste in fata publicului francez, american etc. Prin felul in care a interpretat-o pe Maria Tanase, limba, talentul ei, totul era emotie. Am intrebat publicul: "V-ar interesa sa facem o traducere?". Nici vorba.