141 de ani de la naşterea sociologului Dimitrie Gusti

În primii ani de liceu am hotărât să mă îndrept spre medicină. Însă, fiind mai boem din fire, am realizat că pregătirea pentru examenul de admintere la trei materii (biologie, chimie, fizică) era puţin compatibilă cu starea mea sufletească de atunci. Aşa că, m-am reorientat spre Psihologie unde, citisem eu într-o revistă şcolară, se susţinea admitere la obligatoriu – psihologie şi la alegere matematică sau biologie. Când am venit cu mama să mă înscriu pentru examenul de admitere, secretara îmi spune că, cu cele două materii (psihologie şi matematică), pot să mă îndrept doar spre sociologie-politologie. La întoarcerea acasă, mama îi povesteşte tatei isprava cu specializarea pentru care optasem. Tata, relaxat, spuse: „lasă-l aşa, cine ştie, poate calcă pe urmele lui Mişu Ralea, huşeanul nostru”. Şi aşa am ajuns să iau contact, până la psihosociologia lui Mihai Ralea, cu „Şcoala sociologică de la Bucureşti” înfiinţată şi condusă de Dimitrie Gusti.

Dimitrie Gusti (n. Iaşi, 13 februarie 1880) a petrecut copilăria la moşia părinţilor săi, Natalia şi Ştefan Gusti, de la Gropniţa. Între anii 1886-1898 a urmat şcoala primară la Internatul „Caracaş” şi liceul la „Institutele Unite” din Iaşi. Apoi, timp de un an, urmează cursurile Facultăţii de Litere, Drept şi Ştiinţe de la Universitatea din Iaşi. După un an de studii de filosofie la Iaşi îşi continuă pregătirea universitară în Germania, la Berlin şi Leipzig, unde studiază cu celebrii profesori Wilhelm Wundt, Paul Barth şi Karl Bücher. În anul 1904, sub coordonarea profesorului Wilhelm Wundt, obţine titlul de doctor în filosofie cu teza Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens.

În anul 1908 se întoarce la Berlin pentru a-şi completa studiile sociologice cu Georg Simmel, Ferdinand Tönnies, Leopold von  Wiese şi Max Weber, nume de rezonanţă în ştiinţele sociale din acea vreme. În acelaşi an, Gusti revine la Iaşi şi candidează pentru un post la Universitate, însă este respins pe motiv că era „prea tânăr pentru postul cerut” [D. Ţenovici, E. Bulgaru, Dimitrie Gusti: cronologia vieţii şi a operei, Editura Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din Bucureşti, 2014]. După această tentativă nereuşită, petrece un semestru la Paris unde ia contact cu Émile Durkheim, considerat părintele sociologiei moderne. A fost interesat şi de autori englezi, precum Herbert Spencer. După periplul parizian se întoarce la Berlin, unde profesorul Gustav von Schmoller îi propune un post de docent. Însă, Dimitrie Gusti declină oferta şi revine în oraşul natal unde, la recomandarea lui I.L. Caragiale, reuşeşte să obţină un post de profesor la Catedra de Istorie a Filosofiei, Etică şi Sociologie în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene [D. Gusti, Opere, V, Fragmente autobiografice, texte stabilite, comentarii, note, documente de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1971].

Începând cu 1 aprilie 1910 şi până la transferul său la Universitatea Bucureşti, în anul 1920, profesorul Gusti se implică în organizarea unui seminar de sociologie inspirat după modelul universităţilor germane, reorganizează activitatea Bibliotecii Centrale Universitare, iar în martie 1913 propune înfiinţarea revistei „Arhiva pentru ştiinţe sociale, sociologie, politică şi etică”, cu scopul de a crea o platformă de comunicare ştiinţifică pentru cercetătorii în domeniul ştiinţelor sociale din ţară şi străinătate. Sociologul este preocupat de studierea şi documentarea realităţilor sociale din România antebelică: problema agrară, disparităţile dintre sat şi oraş, viaţa socioculturală a românilor din interiorul şi din afara Regatului, modificarea Codurilor Civil şi Penal, „chestiunea Dunării”, „chestiunea balcanică” ş.a. Încă din perioada profesoratului la Iaşi, Dimitrie Gusti dovedeşte calităţi de organizator şi formator care, mai târziu, îl vor impune ca pe un mare creator şi conducător de instituţii.  

După intrarea României în război, în vara anului 1916, sociologul D. Gusti este mobilizat la cenzura presei. Instituţiile statului se mută la Iaşi care, pe fondul problemelor cauzate de război şi exodul populaţiei româneşti, se supraaglomerează. Casa lui Gusti devine adăpost pentru mulţi intelectuali refugiaţi din teritoriile româneşti ocupate. La 18 martie 1918, chiar în casa lui, se înfiinţează Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, având ca temei o serie de constatări potrivit cărora situaţia gravă în care se afla ţara se datora nu numai războiului, ci şi a proastei guvernări. La un deceniu de la numirea sa ca profesor la universitatea ieşeană (1 aprilie 1919), apare primul număr al revistei „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”. Deşi este reales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, Dimitrie Gusti se transferă ca profesor la Universitatea Bucureşti, odată cu mutarea autorităţilor statului.

Dimitrie Gusti a fost membru al Academiei Române din 1919, preşedintele acesteia între anii 1944-1946, ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor între 1932-1933. A fondat şi condus Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma socială (1919-1921), Institutul Social Român (1921-1939, 1944-1948), Institutul de Ştiinţe sociale al României (1939-1944), Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (1947-1948). Este cofondator al Muzeului Satului din Bucureşti, inaugurat în 1936 în prezenţa MS Regele Carol al II-lea, edificiu cultural care astăzi îi poartă numele.

Şcoala monografică (1925-1948), iniţiată şi condusă de D. Gusti, a devenit un adevărat curent cultural printre tineri, reunind o serie de personalităţi remarcabile ale culturii şi ştiinţei româneşti: filosoful Mircea Vulcănescu, sociologii H.H. Stahl, Traian Herseni şi Anton Golopenţia, ultimul devenit şi director al Institutului Central de Statistică în perioada 1947-1948. Referindu-se la actualitatea sociologiei gustiene, profesorul H.H. Stahl susţine următoarele: „Dacă nu ar fi decât acest merit şi încă locul lui în istoria doctrinelor sociologice ar fi asigurat. Dar este vorba de ceva mai mult decât atât: sociologia românească are dreptul de a revendica întâietatea formării echipelor interdisciplinare în cercetarea directă a unor realităţi sociale”.

Primul curs de sociologie la Universitatea din Iaşi a fost susţinut în anul 1897 de către Constantin Leonardescu, profesor în perioada 1897-1907, care a pus prima cărămidă la „fundamentarea sociologiei”. Instituţionalizarea sociologiei (1910-1940) la Iaşi este indisolubil legată de profesorii Dimitrie Gusti şi Petre Andrei. Începând cu anul 1941, Catedra de Sociologie este preluată de către Alexandru Claudian, până în anul 1948, când sociologia este evacuată din curricula universităţilor româneşti. Sociologia intră într-un con de umbră până în anul 1967, când este reintrodusă ca materie de studiu în spaţiul academic. Profesorii Iosif Nathansohn, Petre Dumitrescu, Anton Carpinschi şi Vasile Miftode vor susţine cursuri de sociologie la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi. După 1990, sociologia românească renaşte în toate universităţile. La Iaşi, modernizarea sociologiei şi instituţionalizarea asistenţei sociale sunt legate de numele profesorului Vasile Miftode, cu care şi eu am făcut cursul de Metodologia cercetării sociologice, pe care în prezent îl susţin la Masterul Studii de Dezvoltare Internaţională şi în care tratez inclusiv metoda monografică a lui Dimitrie Gusti.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi