Albă ca Zăpada. Nevoia de magie

Nu doar Dan Hândoreanu, ci şi ceilalţi mânuitori de marionete cu sfori (Monica Baldea, Mihaela Grigoraş) au momente de teatru participativ virtual, deoarece publicul pe care se mizează nu are cum să se facă auzit/văzut în timp real (poate că în această direcţie ar putea merge teatrul online, spre construirea interactivităţii dintre teleactor şi telespectator).

Alături de teatrul virtual participativ, momentele în care actorul iese din rol la vedere (fragmentul cu Regina cea Rea, spre final), dar şi faptul că actorii mânuitori de păpuşi lucrează în cea mai mare parte colaborativ (nu e actorul şi păpuşa sa, cei şapte pitici, de exemplu, sunt redaţi cu mijloace minimale, fără complicaţii, ca într-un joc de copii cu păpuşi, doi actori contribuind la scenele respective), apoi actorii nu se ascund în spatele păpuşilor, ci împreună cu acestea, costumaţi, interpretează rolurile – toate acestea – contribuie la crearea unui spectacol viu, dinamic, modern.

Decorul e miniatural, ridicat de fiecare dată pe o movilă (castelul, pădurea, căsuţa piticilor) care ori e înlocuită, ori rotită sau în ultimă instanţă construită de actori în faţa telespectatorilor (mina unde lucrează piticii). Între magia scenografiei de mici proporţii, în acord cu teatrul online, pasibil a se concentra pe un cadru, fără a avea în vedere întreaga scenă şi magia actorilor din spatele păpuşilor (dar şi alături de acestea) se creează un interesant paralelism, alteori un contrast la fel de interesant, când actorul rupe magia, dezvrăjind şi spaţiul, şi scenariul, iese din sfera poveştii cerând parcă acordul copiilor pentru o anume soluţie. Micuţii ar putea avea impresia că intervin în scenariu, că desfăşurarea evenimentelor depinde chiar de deciziile lor, ceea ce conduce la conştientizarea valorilor etalate, a diferenţei dintre bine şi rău, iar în planul acţiunii cei mici vor învăţa să se implice, să aleagă, ştiind că felul în care ei aleg are anumite consecinţe.

Tot cu privire la teatrul online, o altă provocare ar fi spectacolul cu final incert, la latitudinea telespectatorului, dar realmente la latitudinea alegerilor acestuia (nu ca în spectacolele offline cu telecomandă când nimeni nu alege nimic şi totul e regizat). De asemenea, vizionarea ulterioară cu final modificat ar semăna cu regândirea pieselor unui puzzle – o reordonare a imaginilor, evenimentelor, acţiunilor şi destinelor personajelor. Mă urmăreşte probabil magia serialului copilăriei, Arabela şi cred că teatrul online pentru copii ar putea prelua ceva din interacţiunea fabuloasă dintre real şi ireal de acolo; e un exemplu admirabil despre cum telelumea, virtualul (lumea TV, nivelul prezentatorului de ştiri) schimbă, ca prin miracol, lumea privitorului, dar şi pe cea a emiţătorului. La graniţa dintre online şi offline, dintre real şi virtual, oricât de lucid, din ce în ce mai mult, omul contemporan are nevoie de poveste şi de magie.

Albă ca Zăpada de la Sibiu e un spectacol complex, cu actori care îmbracă şi dezbracă haina multiplelor personaje, în acelaşi timp mânuind păpuşi trase pe sfori sau păpuşi fixe (piticii), dar şi decoruri. Peste anumite scene se trece fulgerător, e în jocul actorilor o tendinţă filmică prin care anumite pasaje sunt decupate şi se insistă pe ele, iar altele sunt grăbite, astfel încât să se atingă un anumit grad de dinamism şi să se evite repetiţiile (scena cu mărul e tratată expeditiv, dat fiind că cea cu cingătoarea a fost foarte bine detaliată, mai ales că nu avea rost să se insiste pe repetarea unui moment arhicunoscut). Astfel că acolo unde intervine memoria colectivă, unde e vorba de acţiuni pe care cu toţii le deţinem din copilărie, saltul este de dorit (fără ca simbolul să lipsească din prim plan, de exemplu, mărul din care a muşcat Albă ca Zăpada).

În schimb, unde se poate apela la creaţie şi inedit, scena poate fi prelucrată implicând actori şi păpuşi mânuite de actori la vedere sau doar parţial la vedere sau presupunând numai actorii (realizarea vrăjii, de exemplu). În acelaşi timp, spectacolul e sintetic (viaţa prinţesei în căsuţa piticilor nu e aprofundată, plecările şi revenirile piticilor doar schiţate), economia de timp şi spaţiu, dar şi economia de acţiune fiind doar câteva dintre principiile aplicate, alături de diverse procedee – hiperbolizarea (peria de dinţi), personificarea oglinzii, omiterea de personaje din scene (doar unul dintre pitici se întoarce acasă spre a constata răul petrecut cu Albă ca Zăpada, ceilalţi sunt într-o altă scenă suprapusă) şi altfel omiterea unor situaţii şi suprapunerea planurilor, dar şi schematizarea, diviziunea şi omisiunea (perniţele unite, un singur scaun mare, lipsa celor şapte scăunele, o singură căniţă din şapte).

Unele situaţii rămân nesoluţionate, ceea ce ar putea declanşa foarte multe întrebări din partea copiilor (despre unde doarme Albă ca Zăpada, de ce masa piticilor are un unic scaun mare, de ce Albă ca Zăpada doarme pe scaunul respectiv, cum de a încăput pe uşa căsuţei, ce-a fost cu vraja mărului şi cum a trezit-o prinţul din somnul care părea de veci, întrebări la care, cu ajutorul poveştii iniţiale, incitând la lectură, se pot găsi ulterior şi răspunsurile). De altfel, încă de la început şi până la sfârşit e întreţinută magia cărţii pe scenă, iar Dan Hândoreanu este şi povestitor.

(Albă ca Zăpada şi cei şapte Pitici, după Fraţii Grimm, in memoriam Kovács Ildikó şi Febus Viorel Ştefănescu, un spectacol de şi cu Monica Baldea, Mihaela Grigoraş şi Dan Hândoreanu, premiera 24 decembrie 2020, Teatrul Gong Pentru Copii şi Tineret, Sibiu, live stream pe pagina de Facebook a Teatrului Gong)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)