Alegorii

Turnurile de destin pe care le-au cunoscut, recent, doi colegi de-ai mei filologi – Marmelat Gităblîndă şi Persil Jegu – m-au determinat să meditez puţin asupra activităţii (asta ca să nu-i spun totuşi „meserie”!) de editorialist. În urmă cu câteva luni, pe ambii profesori i-a lovit morbul „articleriei” săptămânale la ziar. Şi-au „luat” carevasăzică rubrici permanente, de „autori”, la un cotidian (încă) satisfăcător prezent în peisajul mass media românesc. Vizibilitatea lor academică (vizibilitate pe care, iată, nu au simţit-o ca fiind suficientă!) le-a permis uşor să primească, din partea conducerii jurnalului, respectivele spaţii tipografice. S-au apucat aşadar amândoi să o facă pe moraliştii publici. Prezentau „cazuri” din, prezumtiv, realitatea imediată a patriei noastre, pe care apoi le disecau preponderent etic. Ca intelectuali şi, mai ales, ca universitari, dezvoltaseră pesemne sentimente de responsabilitate faţă de comunitate, dorindu-şi să contribuie la progresul conştiinţei colective. Impuls generos, să admitem! Din păcate, deşi în direcţii diferite (chiar răsturnate în oglindă, aş observa eu!), atât Gităblîndă, cât şi Jegu au pornit la drum cu nişte filozofii ale scrisului complet greşite. (Dacă m-ar fi întrebat pe mine, care încep să am în spate o existenţă întreagă de „editorialist”, i-aş fi avertizat asupra riscurilor, dar nu au făcut-o. Motivul este unul legat de prestigiul lor personal: am uitat să precizez că şi Marmelat, şi Persil se identificau drept savanţi în domeniul lingvistic, acceptând cu greu „sfaturi” de la confraţi!)

Care erau însă „filozofiile” scripturistice în cauză? Simple, afirm din start. În timp ce profesorul Gităblîndă credea în construcţia parabolică a unui text (adică transfigura serios evenimentele reale la care se referea, invitându-l pe cititor să le descifreze pe un palier alegoric), domnul Jegu se dorea un radiograf precis al societăţii, referindu-se direct, nemediat, la oameni şi situaţii concrete (nu schimba nici măcar numele protagoniştilor, devenind un fel de variantă autohtonă a rabinului din Seinfeld, care, vă amintiţi probabil, ţinea predici televizate, exploatând contexte precise din existenţa proprie – fanii celebrului serial nu au uitat, desigur, seninătatea cu care personajul rostea numele bietelor „victime” aflate, fatal siderate, înaintea televizorului: „Cunosc o tânără – să-i zicem Elaine! – invidioasă pe vechiul ei amic ce tocmai a hotărât să se căsătorească. Lui propun să-i spunem George!” ş.a.m.d.). Cele două sisteme de analiză nu au rezistat multă vreme. Parabolele lui Gităblîndă au ajuns rapid să fie „interpretate” abracadabrant de cititori şi, cu precădere, de către cititorii din Universitate (care se arată extrem de atenţi atunci când un coleg de-al lor începe să pozeze în persoană publică, urmărindu-l draconic şi contabilizându-i feroce până şi cele mai neînsemnate erori!). Ele au intrat, după cum se va vedea imediat, pe un nedorit făgaş catastrofal. În contrapartidă, „fotografiile” fidele ale lui Jegu au dezvăluit chestiuni ascunse, unele de-a dreptul sumbre, generând tulburări (şi scandaluri!) sinistre.

Să le vedem pe rând! Marmelat Gităblîndă avea o fixaţie cu lupta dintre bine şi rău în societatea contemporană. Ca atare, a scris numeroase alegorii axate pe antagonismul dintre „fiara insidioasă” şi „sufletul limpede al dreptului”. Iniţial, s-a crezut că omul se bănuia un nou apostol al Apocalipsei. De aceea, unii s-au limitat doar la a-l ridiculiza prin Facultate sau pe stradă. Se povestea că un profesor de la Geografie – mai ateu de felul lui! – l-ar fi scuipat în faţa Universităţii şi i-ar fi scăpat, ulterior, şi două scatoalce după cap, numindu-l „habotnic”. Mai târziu însă, lingvistul a intrat în atenţia serviciilor secrete, fiind suspectat de transmiterea unor mesaje oculte către puteri străine (nu se ştia totuşi prea bine cine era „fiara insidioasă” şi cine „sufletul limpede”, pentru a putea fi plasat de una ori de cealaltă parte a baricadei!). În fine, după ce a epuizat episoadele sordide legate de studenţi, episoade despre care aflase datorită firii sale iscoditoare, Persil Jegu a trecut la „cronica” evenimentelor din spaţiul didactic. A vorbit nestingherit – „cu nume şi prenume”, „cu subiect şi predicat”, cum se spune acum! – despre figuri profesorale de notorietate, inventariindu-le, şi stigmatizându-le diverse „culpe” morale, ştiute, ascunse ori doar presupuse. A provocat divorţuri, conflicte, bătăi, demisii şi, bineînţeles, corecţii fizice aplicate lui însuşi. Fizionomia i s-a schimbat, treptat, de la contuzii. Semăna tot mai mult la expresie cu un luptător K-1. Şi el a sfârşit în colimatorul autorităţilor, fiind acuzat de calomnie în formă gravă şi continuată. Cu toate acestea, nici unul, nici celălalt nu disperă. Se gândesc să-şi strângă tabletele în volume…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi