Aranjorii, orchestratorii

În funcţie de talentul, de pregătirea muzicală, de modul cum înţelege relaţia autor-interpret, aranjorul poate afecta negativ ideea, sensul melodiei de bază, or îi poate sublinia frumuseţea prin replici scurte, esenţiale, sprijinindu-i expunerea. Ca într-un interviu realizat de un reporter profesionist şi de bun simţ, doritor să stimuleze răspunsurile.

Am ascultat cu ani în urmă melodiile româneşti de muzică uşoară paralel cu cele italieneşti, franţuzeşti, germane şi anglo-americane, în funcţie de cum erau difuzate la radio. Mult timp am rămas cu impresia egalităţii valorice. Credeam că autorul muzicii a scris totul – melodia solistului şi comentariul formaţiei „de acompaniament”, cum a fost numită deseori pe nedrept. Nici nu am avut cum să aflu atunci că adevărul era altul. Până în 1990, în România, profesia de aranjor muzical nu a fost recunoscută oficial, se practica intens la Radio, Televiziune, „Electrecord”, teatre de revistă, era bine plătită, dar nicăieri nu se preciza numele celui care dezvolta cu ajutorul unei formaţii instrumentale sau chiar a unei orchestre mai mici tema melodică semnată de altcineva. S-a întâmplat extrem de rar, după cum mi-am dat seama citind pe etichetele unor discuri „Electrecord” foarte vechi numele celor care au fost Radu Şerban, Richard Bartzer, Alexandru Imre, Jancy Körössy. De ce s-a păstrat decenii la rând acest tip de omisiune? Pentru că, trebuie spus, mulţi autori cunoscuţi de melodii în genul muzicii uşoare româneşti nu au avut pregătirea necesară pentru a scrie aranjamentul necesar formaţiei instrumentale, sau, mai mult, unei orchestre. De aceea nu am folosit aici cuvântul „compozitor”. Destui inventatori de melodii de muzică uşoară, foarte talentaţi, inspiraţi, solicitau (neoficial, bineînţeles) ajutorul unor muzicieni cu o foarte bună pregătire în domeniul scriiturii instrumentale, care realizau acele aranjamente. La Radio, la Televiziune, numele celor solicitaţi nu erau anunţate niciodată, pentru că adevărul nu putea fi recunoscut public. Aşa s-a perpetuat mulţi ani imaginea unicului autor al melodiei şi al vestmântului orchestral ce o îmbogăţea. Mă refer la melodii foarte cunoscute. Am descoperit adevărul cercetând agendele în care Richard Oschanitzky şi-a notat riguros ani la rând numele şi titlurile cântecelor de muzică uşoară (numeroase, devenite clasice ale genului în România) pentru care a scris aranjamentele şi orchestraţiile. Au fost sute!

Evident, lipsa pregătirii unui autor de melodii în domeniul compoziţiei nu este ceva de criticat. Au existat, există numeroase cazuri de autori aflaţi în echipă cu un aranjor sau orchestrator, care au semnat împreună partiturile muzicale ale melodiilor, spectacolelor de revistă, discurilor şi filmelor. Împreună, pentru a se respecta adevărul (nu toţi aranjorii şi orchestratorii au idei melodice originale) şi problema drepturilor de autor. Foarte mulţi au inventat doar melodia (nici măcar nu au scris-o pe portativ, doar au fluierat-o, au intonat-o ori au cântat-o simplu la pian), aranjorul fiind cel care a realizat versiunea definitivă pentru solist, formaţie instrumentală sau orchestră. Exemple sunt destule şi în istoria muzicii pop anglo-americane. Tandemul Lennon/McCartney va fi întotdeauna considerat, pe bună dreptate, autorul pieselor de rock sau al baladelor în care s-a cântat la chitarele amplificate (solist, ritm, bas), la baterie şi vocal. Însă prea frumoasele Yesterday, Michelle (1965), sau Yellow Submarine (1966), dar mai ales The Long and Winding Road (1970) cu impresionantul comentariu al orchestrei simfonice, nu ar fi existat fără contribuţia esenţială a celui de-al cincilea membru (neoficial) al grupului „Beatles”, George Martin, care a scris aranjamentele primelor trei cântece menţionate şi orchestraţia ultimului. De altfel, mult mai târziu, în 1991, Paul McCartney a compus temele melodice ale oratoriului Liverpool, ce a beneficiat de prezenţa sopranelor Kiri Te Kanawa, Sally Burgess, tenorului Jerry Hardley, bas-baritonului Willard White. Oratoriul este consemnat aşa cum se cuvine în toate sursele cu numele lui Paul McCartney şi Carl Davis ca autori, dar este evident că McCartney a avut ideile melodice, a acceptat sugestiile lui Davis în privinţa scriiturii orchestrale şi vocale. Iar McCartney a avut cinstea să declare într-un interviu că nu posedă cunoştinţe muzicale academice.

Calitatea pregătirii profesionale, inspiraţia şi bunul gust sunt puse în valoare când un muzician are curajul să continue partitura lăsată doar în schiţe, ori să inventeze un comentariu instrumental pentru lucrarea unui compozitor înaintaş, genial. Câteva dintre cele mai importante realizări în istoria muzicii româneşti academice aparţin compozitorilor Cornel Ţăranu şi Pascal Bentoiu, care au învins provocările completării şi orchestrării unor opus-uri de George Enescu: Suita Română, Capriciul român pentru vioară şi orchestră, părţile I şi IV din Simfonia a V-a, poemul vocal-simfonic „Strigoii” (Cornel Ţăranu), Simfoniile a IV-a şi a V-a (completare), poemul simfonic „Isis”, Trio cu pian în la minor (Pascal Bentoiu).

Muzica lui Enescu rămâne un pariu îndrăzneţ: duminică 16 mai au fost interpretate la Iaşi în „Festivalul Muzicii Româneşti” Trei din cele Cinci cântece pe versuri de Clément Marot compuse în original pentru voce şi pian, gândite acum de Adrian Pop în variantă pentru voce şi cvartet de coarde. S-a dovedit încă odată importanţa muzicianului (acum, aranjor) care reinterpretează opus-ul cunoscut al unui înaintaş fără să-l compromită, dimpotrivă, subliniindu-i frumuseţea, reuşind să-i găsească noi virtuţi muzical-expresive. Rolul aranjorului-orchestratorului, arhitectul ideii muzicale, despre care se ştie nemeritat de puţin, este un subiect ce se cuvine dezvoltat într-un viitor comentariu.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor