Armată cu cai de lemn…

Pe 28 septembrie 1981 am plecat în armată. Tripleta de aur din clasa de filologie-istorie a Liceului Eminescu, „Calu”, „Chioru” & „Chanson” ne regăseam, ca proaspeţi studenţi la Filosofie (eu) şi Istorie (ei) şi în acelaşi loc de alean şi chin pentru a suporta trecerea celor nouă luni de instrucţie, echivalentul (ne prosteam noi!) gravidităţii şi naşterii. Băieţi fini ne-am dus cu o zi înainte la locul faptei, adică la Dej. „Bangladej”, cum afectuos va rămâne pentru noi până la sfârşitul zilelor. Ne-am cazat la cel mai tare hotel, am făcut glume cu recepţionera, ne-am tuns scurt (ca să evităm tunsul chilug de la unitate) şi, tineri educaţi, am băut un armagnac la barul bine garnisit al hotelului promiţându-ne să repetăm ritualul la finele lunii iunie din anul următor, când venea „liberarea” (am băut, într-adevăr, la final tot câte un armagnac la bar prilej cu care am remarcat că nimeni nu se mai atinsese de acea sticlă timp de nouă luni!). A doua zi, treji la ora înscrisă pe ordinul de recrutare (7 dimineaţa!) ne-am înşfăcat cuferele regulamentare din lemn, am comandat un taxi şi ne-am prezentat, viteji, la poarta unităţii din Dealul Florilor pentru a începe ritualul de trecere către maturitate, de neevitat în lumile primitive.

Am mai scris despre memoria post-traumatică şi despre tendinţa firească a oamenilor de a înfrumuseţa trecutul şi de a păstra în amintire doar secvenţele amuzante sau exemplare. Atunci, în lumea dictaturii balcanice din Ceauşima, până şi armata era o castă dominată de neseriozitate, prostie şi corupţie. Gândit ca o „şcoală a umilinţei”, serviciul militar era mai puţin despre dobândirea unor cunoştinţe şi îndemânări legate de artă războiului, cât o imersiune în mâzga vezicantă a subdezvoltării, a imposturii şi bunului plac. În cvsimajoritatea lor ofiţerii erau nişte prostovani complexaţi, care nu fuseseră capabili să treacă un examen de admitere la facultate şi care, în funcţie de pile politice, nepotism, şmecherie sau corupţie o ardeau mai vesel sau mai nasol aşteptând, inexorabil, avansarea „la apelul bocancilor”! Foarte puţini ştiau ceva din tainele milităriei, a armamentului sau a strategiei de război. De regulă, erau un fel de gardieni mai mult sau mai puţin umani care ne spălau pe creier ca să fim pregătiţi pentru societatea concentraţionară în care urma să trăim. Şi vorbesc acum de noi, care eram studenţi şi făceam armata la termen redus, de regulă cu cadre mai spălate şi fără gradaţi – o specie de marţafoi cruzi şi nesimţiţi care replicau umilinţele la care fuseseră ei înşişi supuşi când erau simpli soldaţi de trupă. Abia târziu am înţeles că acest mecanism relua soft monstruozitatea inventată de Nicolski la Piteşti în care îi punea pe deţinuţi să se tortureze unul pe altul pentru a rupe şi ultima fărâmă de demnitate, umanitate şi compasiune comunitară dintre ei! Asta se întâmpla însă la „trupă”, adică la cei care avuseseră ghinionul să pice la examenul de admitere în facultate şi erau înregimentaţi ca sclavi, mână de lucru neplătită pentru toate problemele insolvabile ale economiei ceauşiste, minată de minciuni propagandistice şi neputinţă managerială. Aceştia, care trebuiau să stea în armată un an şi jumătate, erau adesea ţinuţi abuziv luni în şir peste termen pentru a munci la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Palatul Dictatorului sau alte mari investiţii, or pentru a strânge recolta de pe câmp lăsată acolo de „brava noastră ţărănime” repliată strategic la birtul satului. Faţă de ei, noi eram oricum privilegiaţi: cazarmament nou, „ştoc”, dormitoare mai mici (doar 42 de oameni), instrucţie cu ofiţeri care plecau după ora 17, munci mai uşoare în unitate, gardă la depozitele de muniţie sau, dacă era cazul, regiment de onoare la Ceauşescu sau la ministru (eu am avut această onoare de două ori!). Ba chiar şi duş săptămânal cu apă caldă! Ceea ce nu excludea, desigur, abuzurile sau umilinţele, dar acestea erau, net, sub nivelul obişnuit pentru trupă.

Cel mai greu lucru era, bineînţeles, lupta cu timpul, de neuitat pentru cei care au trăit orice experienţă concentraţionară. AMR-ul (iniţiale de la sintagma „au mai rămas”) începea de pe la 275 de zile până la plecatul acasă, dar devenea ritual efectiv abia cu inaugurarea „libimetrului” (un metru de croitorie cu 150 de cm din care se tăia, seara, în cadru festiv în dormitor, ziua care a trecut şi se anunţa câte zile au mai rămas!). În afară de o parte ascunsă a anatomiei feminine, gândurile noastre erau ocupate cu strategiile necesare pentru a face rost de băutură. Orice tehnică era bună, furierul comandantului, agenţii care puteau oricând ieşi (noi, cei mai înalţi, eram agenţi de anunţare a cadrelor la alarmă), permisia sau escaladarea gardului erau cele mai la îndemână căi de a face rost de pileală, anestezic universal, cu aplicabilitate imediată. Va rămâne de neşters în memoria noastră a doua zi de Paşte a anului 1982 când tânărul ofiţer pe care căzuse măgăreaţa de a prelua toate cele trei plutoane ale Companiei a 7-a (da, aia celebră în filmele franţuzeşti ale timpului!) ne-a scos la instrucţie peste dealuri până la primul sat unde am executat „aprovizionarea rusească” (cu bani, totuşi!) astfel încât, la întoarcere, am intrat în unitate în pas de defilare de tip „miriapod” spre amuzamentul comandanţilor care, de data aia, au închis ochii.

Ne distram totuşi, din când în când. La inspecţia de dimineaţă, de exemplu („ia uită, bă, ce v-aţi şpreiat, mirosiţi ca nişte ştoarfe. Parc-aţi fi nevastă-mea!!”) sau la instrucţie („bărbia sus, zâmbitoare”; „toată ziua vă văd cu prăjituri în gură, dar regulamente, nu!”) ori la învăţământul politico-naţionalist unde un crocodil stalinist, rămas doar lent-colonel şi etern locţiitor, ne citea de pe foaie „Stroban” în loc de Strabon sau „asediul atomic al Vienei” în loc de otoman, făcându-ne pe noi, cei de la istorie, să leşinăm de râs. Pe ansamblu, au fost nouă luni din viaţă pierdute aiurea chiar dacă, poate, o instrucţie militară civilizată, de o lună, cu o aplicaţie cu tragere la final, nu ar fi fost în sine un lucru rău sau inutil. Dar aşa era pe vremea aceea…

Mi-am adus aminte de toate astea văzând cum amărâţii de ruşi din Extremul Orient şi Siberia sunt luaţi cu arcanul la oaste ca să moară pentru şobolanul laş care se ascunde în buncăre şi care, precum Stalin, trimite la moarte milioane de ruşi, că are de unde. Văzând armamentul casat şi ruginit, din al Doilea Război Mondial, cu care sunt dotaţi amărâţii ăia care nu-şi pot permite zece mii de dolari pentru un bilet de avion ca să fugă, mi-am reamintit cum, în primăvara anului 1982, Constantin Olteanu, Ministrul Apărării de atunci (un nomenclaturist aflat în graţiile Elenei Ceauşescu), a dat alarmă de război, cu ieşirea tehnicii, pe întreaga Mare Unitate Dej. Cum noi mai aveam puţin până la plecare, ne cam durea la bască aşa că am urmărit amuzaţi scandalul provocat de faptul că, din ditamai regimentul motorizat, cu 80 de TAB-uri, au ieşit pe poartă vreo 11 şi au ajuns la punctul de regrupare, în poligonul de la Beclean pe Someş aflat la 30 de km, doar două (nu mai spun de uriaşa cisternă cu motorină, sigilată, rezervă de război, care s-a dovedit a fi goală!). Vorba comandantului nostru de companie care, atunci când era nemulţumit de calitatea instrucţiei ne apostrofa sibilinic: „Băăi, ţi-ai dreacu, armată cu cai de lemn şi armă nucleară în post!”.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor