Atmosfera sfântă de sărbători (I)

Mă aflu în faţa mall-ului, la ora 10:30 dimineaţa, în ajunul Crăciunului. Îmi cer scuze în gând faţă de mine însumi că nu am ajuns mai devreme, că am dormit ca un porc atât de mult. Trebuia să fiu un pic mai responsabil şi să fiu aici la 8, ce fel de tată sunt eu?! Dar totuşi merită încercat, îmi zic. Simt deja un sentiment plăcut că am început această acţiune cu dreptul pentru că am găsit loc bun de parcare. La câte maşini sunt, am fost efectiv un norocos. Deci continuăm.

Totuşi, e oarecum ciudat că încă dimineaţă fiind, e atâta lume în mall. Îmi pun masca pe gură pentru că tocmai am fost răcit şi nu vreau să împrăştii virusul şi nici să iau altul proaspăt, acuma că sunt încă în convalescenţă. Păşesc încrezător, sigur voi găsi ceea ce caut, e încă devreme, poate am în continuare noroc.

Înăuntru e forfotă mare, incredibil de mare. Lumea pare că aleargă pe holuri prinsă în sute de competiţii atletice simultane, ieşind şi intrând în magazine. Fiecare are un scop precis şi îmi dau seama cu surprindere că exact aşa sunt şi eu, caut un joc de lego din lista lui Moş Crăciun. Şi portocale. De aia am venit, pentru lego-ul scris de fetiţă cu mânuţa ei în scrisoarea către Moşul, şi pentru portocale, ca să miroasă frumos în casă, altfel stăteam bine, mersi la televizor.

„Scrisoarea!” tresar deodată. Oare am ascuns-o sau am lăsat-o în acelaşi loc, pe birou unde poate fi găsită cu siguranţă de copil? Cum mai explicăm noi că a fost Moşul cel cu cadourile? Sun repede acasă, sunt salvat, a trecut soţia înaintea mea şi a ascuns-o! Pentru primul telefon de la mall e un succes! Nu garantez pentru următoarele zece ce vor urma de la aceeaşi locaţie. E clar că am noroc!

Ajung în sectorul jucării care acum, de sărbători, e aproape cât jumate din magazin. E plin de oameni. Şi totul e schimbat, lego-urile nu mai sunt la locul lor. Întreb uşor panicat un angajat al magazinului care răspunde în acelaşi timp altor doi clienţi şi are şi pe cineva care aşteaptă în telefon. Îmi arată grăbit cu degetul direcţia şi strigă: „Raftul de la stâlp!” Fixez azimutul şi atac stâlpul. Constat că şi ceilalţi doi clienţi vin după mine. Începe 100 de metri garduri cu trei concurenţi…

În drumul nostru trecem pe lângă mai multe culoare cu rafturi de jucării. Aproape fiecare arată exact ca un tranşeu de război, fără nicio exagerare. Soldaţi ridicaţi pe vârfuri încearcă să ajungă sus ca să tragă. Pe jos sunt întinşi copii răniţi care urlă de durere şi se zbat ca în ghearele morţii. Unul, chiar lângă marginea culoarului, destul de mărişor, în jur de 6-7 ani, e pur şi simplu lăţit pe spate în mijlocul traseului tuturor, dă din mâini şi din picioare în acelaşi timp şi urlă cât îl ţin plămânii. Lângă el e un copil mai mare, posibil fratele lui, cu mâinile încleştate de mânerul unui cărucior, care se uită la el cu o figură amuzată. Mama lor are trei cutii de jocuri în mână, dar copilul arată spre altceva, sus, pe marginea tranşeului, în bătaia artileriei. Mă opresc să văd de curiozitate ce se întâmplă. Ceilalţi doi concurenţi mă depăşesc gâfâind, aproape că le aud strigătul interior al victoriei, stâlpul pentru ei e mai aproape. Fratele cel mare întinde mâna, apucă jocul indicat şi îl aruncă în cărucior, cu acelaşi zâmbet impasibil pe faţă. Acum îmi dau seama, expresia aceea nu prea e ok, cred că am văzut-o şi la unii psihopaţi. În secunda în care cutia respectivă atinge căruciorul urletul copilului de pe jos se opreşte. Se ridică zâmbind şi agăţându-se cu o mâinile ferm de marginea căruciorului ca nişte cătuşe, parcă pentru a-i stabili direcţia, porneşte mai departe, spre o altă destinaţie.

Mă dezmeticesc şi eu şi îmi amintesc de aventura mea. Îmi vine să îmi dau palme, dacă am pierdut ultimul lego din cauza unui ţânc răsfăţat?! E război aici, trebuie să îmi vin în fire! Alerg spre stâlp, raftul mai are încă produse pe el, încep să caut. Nu e totul pierdut. Culeg în grabă ce mi se pare potrivit, deşi nu găsesc exact ce scria în scrisoare. Merg cu braţul de cutii la cititorul de coduri de bare şi scanez produsele pentru că preţurile sunt cu totul amestecate. O cutie de lego costă 230 de lei! Cea mai ieftină e 149! Mai am câteva din astea aproape identice în pod, mă gândesc, aş putea să le schimb piesele între ele şi să fac unul nou fără ca cineva să îşi dea seama. Ştiu, gândesc diabolic, dar ai de ales?… De nervi mă gândesc să las tot braţul de jocuri acolo, dar constat că locul e deja plin, au fost şi alţii care şi-au băgat picioarele. Mă întorc la raft şi le pun la loc de unde le-am luat, aproximativ. Oricum totul e deja o nebunie.

Mă mai învârt încă 3 sferturi de oră înainte şi înapoi, recitind aceleaşi etichete, până îmi vine să vomit. 149 de lei începe să mi se pară un preţ acceptabil, dar nu mă las, e nedrept, e ca şi cum ai arunca nişte bani pe geam. Chiar aşa, cum aş putea eu să scap de nişte bani şi să zic că i-am cheltuit? Să scap de corvoada cumpărăturilor şi să rămân cu acelaşi efect: ZERO? Cardul bancar nu am cum să-l arunc, aşa că ar trebui să mă duc la bancă, să scot nişte cash şi apoi să îi arunc. Sau să le dau foc. Dar nu am voie, este ilegal. Şi atunci cum poţi să scapi de nişte bani în mod legal, doar ca să nu ai senzaţia că i-ai cheltuit degeaba pe lucruri inutile aşa cum ai în jumătate din pod? Nu ai cum, trebuie să cumperi ceva, asta e singura soluţie.

Aproape că renunţasem la idee când ochii îmi cad peste un lego mai mic, dar care parcă îmi făcea cu ochiul. Îl scot din grămadă şi îl scanez: 79 de lei! Asta e, băiatule, am găsit! Spiritul Crăciunului există!

Îl pun la subraţ şi merg mai departe spre al doilea obiectiv, unul mai puţin important, dar necesar: portocale. În drum spre sectorul legume/fructe îmi dau seama că sunt transpirat tot şi că văd dublu, ca după un meci greu de MMA. Cu cât mă apropiam de destinaţie, cu atât creştea în intensitate un vuiet ciudat. Şi deodată, când s-au terminat rafturile şi s-a deschis larg sectorul căutat m-a izbit din plin priveliştea: eram în faţa unei veritabile pieţe arăbeşti scăpate de sub control. Fructe şi legume aproape că zburau de la unii la alţii, erau câte doi, trei cumpărători călare pe acelaşi galantar, cozile la cântare arătau izbitor de mult ca acelea de la carne din timpul comunismului. Cuprins de un spirit barbar şi încărcat deja cu adrenalină şi cu sentimentul victoriei precedente ridic în sus mâna cu lego-ul capturat şi urlu: către portocale, înainte! (Va urma)

Briscan Zara este scriitor şi publicist