Blândeţea, virtutea de care se tem cel mai tare dracii

Iar când Se oferă pe Sine ca model, Mântuitorul îndeamnă: "Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Aşadar, este esenţial să înţelegem şi să cultivăm blândeţea. Ea este soră bună cu discernământul (dreapta socoteală). Poţi avea o mie şi una de virtuţi, cu toate acestea, lesne te vei abate de pe Cale dacă nu le ai pe cele două.

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că există o legătură de nedesfăcut între smerenie şi blândeţe: "Căci oricine e smerit este desigur şi blând, şi oricine e blând este desigur şi smerit; smerit, ca unul ce se ştie pe sine avându-şi existenţa ca dar; blând ca unul ce înţelege întrebuinţarea ce trebuie să o facă de puterile dăruite lui după fire, făcându-le să slujească raţiunii spre naşterea virtuţii şi refuzând cu totul să pună lucrarea lor la dispoziţia simţirii. De aceea, el este cu mintea într-o neîntreruptă mişcare spre Dumnezeu, iar cu simţirea rămâne nemişcat, nemaivrând să simtă nicidecum nimic din cele ce supără cu adevărat trupul şi nelăsând să se întipărească în suflet nici o umbră de întristare, ca să nu se clatine dispoziţia pricinuitoare de bucurie din el" (Filocalia, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 323). Lipirea de Dumnezeu şi neprimirea influenţelor din afară care îl tulbură sunt caracteristice omului blând. Ele îl fac de nesuportat de către puterile întunericului, încât Evagrie Ponticul ajunge să exclame că "mai de nicio virtute nu se tem dracii ca de blândeţe"! (Filocalia, vol. I, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiana", Sibiu, 1947, p. 58).

Nici măcar asceza, fie ea şi foarte aspră, nu ajută dacă sufletul nu este bine cârmuit de blândeţe. "Dacă cineva s-ar înfrâna de la mâncăruri şi băuturi – remarcă acelaşi Evagrie Ponticul -, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia, acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare având pe dracu cârmaci. De aceea trebuie să fim cu luare aminte, din toată puterea, la câinele nostru, învăţându-l să rupă numai lupii şi să nu mănânce oile, arătând toată blândeţea faţă de toţi oamenii" (op. cit., pp. 58-59). Aparent, lucrurile sunt tranşante: omul blând luptă cu puterile diavoleşti, iar faţă de toţi semenii arată îngăduinţă. Numai că această îngăduinţă nu este una "corectă politic", ca să aducem în discuţie un termen din zilele noastre. "Faţă de toţi semenii" nu este o formulă echivalentă cu "faţă de toate patimile omeneşti" – cum ar dori, spre exemplu, sexomarxiştii care vor să impună legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex, schimbarea sexului biologic chiar şi de la vârsta adolescenţei, educaţie sexuală în grădiniţe pentru ca să-i înveţe masturbarea pe copiii de 1-4 ani şi multe alte grozăvii de genul acesta.

În Vechiul Testament, David şi Moise sunt descrişi ca fiind blândeţea întruchipată. Despre Moise se spune că "era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ" (Numerii 12, 3). Iar în Psalmi ne rugăm: "Adu-Ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blândeţile lui" (Psalmi 131, 1). Cu toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur constată că "aceşti oameni mai blânzi decât toţi au fost şi cei mai pedepsitori" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Doxologia, Iaşi, 2011, p. 265). El face o distincţie între blândeţe şi cruzime, una care, cu siguranţă, scandalizează azi pe toţi pupătorii şi închinătorii idolului Toleranţei (cu sau fără felinar roşu): "A lovi un om nu înseamnă neapărat cruzime, iar a cruţa un om nu înseamnă neapărat blândeţe. Ci este blând acela care poate răbda insultele aduse lui însuşi, dar răzbună pe cei nedreptăţiţi, devenind răzbunătorul celor batjocoriţi. După cum cel ce nu este astfel, ci este indiferent şi nepăsător la suferinţa aproapelui nu este cu nimic mai bun decât un mort. Acela nu este blând, nici binevoitor. A trece cu vederea pe cei nedreptăţiţi, a nu se îndurera pentru ei, nici a se mânia pe cei ce îi batjocoresc, aceea nu este virtute, ci răutate. Aceea nu ţine de blândeţe, ci de laşitate" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Doxologia, Iaşi, 2011, p. 573).

Evident, nu putem deduce din cuvintele celui supranumit Hrisostom că violenţa fizică ar fi o soluţie pentru problemele de azi. Sfântul Ioan face o analiză a acelor vremuri îndepărtate, în care atât Moise, cât şi David au acţionat având ca reper dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, dar şi necesitatea de a limita răspândirea răului în rândul celor păstoriţi de ei. Astăzi, noi cugetăm la duhul acelor acţiuni binecuvântate, căutând o modalitate adecvată prin care să putem lua apărarea celor năpăstuiţi şi să ne punem stavilă în faţa răului atunci când se întinde ca o molimă în comunităţile credincioşilor. Biciul cuvântului este arma acestui veac, mărturisirea curajoasă şi înţeleaptă. Din păcate, el ori este prea puţin folosit, ori se apelează la el fără dreaptă socoteală, slăbind, în felul acesta, râvna dumnezeiască în favoarea izbucnirilor pătimaşe şi a strategiilor lumeşti.