Bocanci

Şi după cum vă ziceam, mulţi din Freudzii noştri au renunţat la psihanaliză, s-au lăsat de terapii şi s-au reprofilat, practicând alte meserii, care de care mai bizare. Cunosc un Freud, distribuitor de marfă la un catering de cartier. Purtând un echipament special confecţionat dintr-un material strălucitor menită să-l protejeze de intemperii şi cască de protecţie antivandal cu vizieră, acest Freud se strecoară prin trafic, navigând pe motocicletă de la un client la altul cu o viteză uluitoare şi, deşi a ajuns la o vârstă respectabilă, îi place să-şi trăiască viaţa într-un ritm extrem de trepidant. Clienţii cărora le distribuie produsele culinare preparate în casolete îi servesc ca material de studiu. Deviza lui a fost şi a rămas aceeaşi: "Spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti…" Cum majoritatea mâncărurilor comandate erau preparate după reţete de tip fast-food, Freud trase concluzia că omenirea străbate o nouă eră. Era fast-food, în care psihicul omului e compus din straturi diferite de alimente unele preparate la rotisor, altele la un grătar suprarealist de timp Turnavitu, în care bucăţile de carne preparate la foc mic erau legate între ele prin intermediul unor sentimente şi trăiri sub formă de salată. Curând însă, acesta era visul secret pe care-l mesteca în barbă Freud, era fast-food avea să se evapore în aer, în locul ei urmând să apară o altă eră. Era sentimentelor pure, stimulate doar de abuzul de lumină strecurată printre degete, de consum de droguri şi alcool. Pentru investigaţiile sale, psihanalistul avea nevoie de o doză din ce în ce mai mare de adrenalină. De aceea, alegea traseele cele mai riscante, fără să respecte regulile de circulaţie. Nu oprea la nici un semafor, iar curbele le lua în zigzag, mergând pe mijlocul bulevardelor cu o viteză ameţitoare. În timpul liber, de obicei seara, putea fi găsit la cabinetul său, unde avea o cu totul altă alură. Investigaţiile sale erau făcute cu un calm desăvârşit şi o răbdare ce te scotea parcă din ţâţâni. Când ducea lipsă de pacienţi, făcea introspecţie, sondându-şi adâncimea propriului său eu, stând călare, în faţa oglinzii sale ovale cu pete de rugină în forma unui nor de păsări zburătoare în interior, pe o motocicletă veche cu ataş în care se afla o femeie gonflabilă îmbrăcată într-o mantie cu glugă trasă peste o uniformă militară. Privind-o cum creşte şi descreşte, umflându-se şi dezumflându-se în pene, în timp ce ambala în gol motorul la turaţie maximă, Freud îi făcea diverse confesiuni. Până la urmă din pricina vitezomaniei, dar şi ale altor excese de acest gen, psihanalistul nostru intră într-o stare de transă clacând fizic şi psihic. În ultimele sale momente de luciditate, psihanalistul apărea pe stradă costumat în Big Bang, împărţind cu graţie feciorelnică ceasuri electronice mulţimii care îl urma. Avea obiceiul să se oprească la semafor perorând despre timp şi spaţiu şi universul existent şi cel inexistent.

Timp nu mai există, spunea el aruncând mulţimii orologii mici în formă de scoică preparate la Service Maya Catering, după câteva reţete ultramoderniste. Şi nici loc nu mai există în care să te ascunzi fără să fii văzut de nimeni. Universul existent a dispărut înghiţit de cel inexistent, izvorât din subconştient. De aici şi toată absurditatea în care ne aflăm. Cateringul nu ne protejează psihicul în faţa nonexistenţei, ci doar ne umple alambicurile stomacurilor cu hrană gata preparată din care creierul nostru va extrage nenumărate gânduri şi idei.

Până la urmă, devenind destul de violent, a fost pus într-o cămaşă de forţă şi dus la balamuc.

Un alt Freud e chelner. De-aţi şti cu câtă dexteritate mânuieşte farfuriile şi tacâmurile atunci când deserveşte o masa, v-aţi face cruce; nici un magician de la circ nu învârte în aer furculiţele şi farfuriile cum le învârte acest mic Freud, jonglând cu mâinile, dar şi cu picioarele, cu nasul, cu urechile, cu coatele şi chiar cu laringele permanent acoperit de bile şi monede vechi de alamă şi de-argint. Un adevărat spectacol, ce mai! Sfârşitul lui a fost întrucâtva asemănător cu cel al psihanalistului de la catering. Umblând cu cuţitele şi furculiţele lipite de fruntea sa înaltă cât o catedrală, obişnuia să subtilizeze din mers ţiglele şi tabla de pe acoperiş pe care le ondula în subconştientul său prefăcându-le în orologii pline de şampanie, de salate şi fripturi. A fost prins pe podul Londrei în timp ce pregătea să se arunce în Tamisa unde văzuse un vertij al timpului ce avea să-l scoată din abis, din inconştientul colectiv în inconştientul absolut creat de Dumnezeu, şi, în timp ce executa pe balustradă o piruetă, a făcut o criză de epilepsie, boală marilor aleşi, fiind imobilizat în cele din urmă dus şi el la balamuc.

Cunosc, de asemenea, mai bine zis, am cunoscut un Freud ce practica pe Andromeda, cu mult succes, meseria de cizmar. În afară de pantofi, bocanci şi cizme, Freud dregea fermoarele stricate la pantaloni şi geci, se pricepea, de asemenea, să repare poşetele de damă, ba chiar să dreagă căptuşeala de la fuste sau de la sacii de dormit. Potrivit de statură, uşor cocârjat, cu o barbă tunsă scurt şi sprâncene albe arcuite în vârtejuri înspre tâmple, învârtind între degetele mâinii sale stângi un şir de mătănii de chihlimbar, menite să-i alunge stresul, bătrânul Freud era atât de obsedat de meseria de cizmar, încât atunci când îi intra un pacient în prăvălie se uita mai întâi la încălţăminte, apoi privirea îi poposea şi pe chipul omului descins în prăvălia sa. "Spune-mi cu ce te încalţi, ca să-ţi spun cine eşti!" Aceasta era deviza după care se călăuzea acest Freud în cercetările sale privind subconştientul şi inconştientul individual şi colectiv. "Faţa nu-i decât o expresie întoarsă a tălpilor", obişnuia să spună el. "Priveşte cu atenţie ce formă iau cizmele sau bocancii sau orice altă încălţăminte, inclusiv adidaşii sau papucii de casă, ca să-l judeci pe om." Şi: "Toate actele ratate, toate frustrările, toate resentimentele se depozitează încetul cu încetul pe tălpi şi pe pantofi. Cât în ceea ce priveşte iubirea faţă de semeni şi dragostea de arginţi, ei bine, acestea se evaporă în eter, dar se lipesc, uneori, în momentele de graţie, şi pe chip. Aşa apare iluminarea. Dar asta pentru scurt timp, căci apoi totul se surpă în beznă şi în hău…" Şi, privindu-şi pe sub sprâncenele stufoase interlocutorul, bătrânul Freud adăuga: "Zâmbetul omului e ca un şiret, care se dezleagă la prima batere de vânt. Chiar dacă-i faci omului pe plac sau nu-i faci, până la urmă el te va urî până în adâncul sufletului. Supune-l la cea mai mică probă de fidelitate şi omul va călca în bălţi."

Atunci când îi plăcea încălţămintea unui pacient, bătrânul Freud o lustruia bine, apoi o aşeza pentru un timp pe canapeaua sa, după care o muta în vitrină, scriind dedesubt cu litere gotice imprimate pe soclu: "Trebuie să ai o încălţăminte sănătoasă, ca să posezi un psihic sănătos."

La noi, pe Andromeda, meseria de cizmar era deosebit de preţuită, cum, de altfel, după cum am constatat, e sau mai bine zis a fost preţuită şi aici. Aici, pe îndepărtata voastră Terra, majoritatea dictatorilor au practicat în tinereţe cizmăria, sau, dacă n-au practicat-o ei, atunci au avut o oareşicare tangenţă cu ea. De aici şi tendinţa de uniformizare, de creare a omului nou, după toate standardele clasice sau postmoderniste. După cum se ştie, tatăl tătucului tuturor popoarelor, vorbesc de Stalin, a fost cizmar. Şi însuşi tătucul în tinereţea sa atât de zbuciumată a lucrat, ce-i drept, o vreme foarte scurtă, într-un atelier de cizmărie din Tiflis. Cel mai iubit fiu al poporului, vorbesc de Ceauşescu, a fost ucenic de cizmar. Cizmăria a oferit şi unuia, şi altuia avântul necesar pentru a ajunge la vârful piramidei sociale şi a pune mâna pe putere absolută. Odată ajunşi acolo, liderii nu vor uita niciodată locul de unde au pornit. Ovaţiile şi onorurile, şi adulaţia de care vor avea parte nu le va putea şterge niciodată din minte meseria şi mentalitatea de cizmar. Obişnuiţi să lucreze cu tureatca groasă sau să pingelească tălpile crăpate de la bocanci sau de la pantofi sau să pună flecuri la tocurile cui de la pantofii delicaţi de damă, tătucii tuturor popoarelor vor avea tendinţă să confunde individul şi mulţimea cu o cizmă ce se poate plia oricând pe orice picior. De aceea ei vor încerca să croiască psihicul mulţimii după un singur calapod. Asta se întâmplă cu toţi dictatorii de pe Terra. A existat pe vremuri o astfel de tendinţă şi la noi, pe Nebuloasă Andromeda. Dar, după cum v-am spus, la noi dictatorii au dispărut demult. În urma lor au rămas deşerturi pline de gropi comune şi câmpuri pustiite de cenuşă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist