Bocet de jale

În urmă cu trei decenii, în ziua de Crăciun a anului 1989, soţii Elena şi Nicolae Ceauşescu erau executaţi după un simulacru de proces care rămâne şi azi o pată de neşters pe obrazul României. O mână de activişti, civili şi militari, care fuseseră marginalizaţi de clica ceauşistă pentru simpatiile lor pro-moscovite, intrate în era Gorbaciov în conflict cu stalinismul rigid al ultimului dictator comunist al Europei, s-au repezit vioi la ciolan pentru a umple ei "vidul de putere" creat de prăbuşirea sistemului ceauşist. Ca să nu spună ce ştia, Ceauşescu, împreună cu veninoasa sa consoartă, au fost lichidaţi în mod dezonorant. Deşi tiranocidul este inevitabil la revoluţii, maniera mişelească şi murdară în care au procedat "emanaţii" nu a rămas fără consecinţe. Moroiul şi moroiţa din Oltenia nu au dispărut de tot şi încă ne mai bântuie, nu numai în Teleorman, deşi a trecut de atunci o perioadă de timp mai lungă decât fuseseră ei stăpâni peste România.

Descriind derapajele regimului Dragnea, jurnalistul Cristian Tudor Popescu vorbea, îndreptăţit, de revenirea strigoiului lui Ceauşescu cu toate determinările sale: putere nemăsurată, plasarea de slugi obediente în primul cerc al puterii, promovarea imposturii, naţionalism belicos, împrumuturi externe, subjugarea justiţiei prin controlul asupra procurorilor şi, cireaşa de pe tort, reînvierea Scorniceştiului la Videle. Tot domnia sa, considera, cam pripit şi exaltat în opinia mea, că semnalul dat de societatea românească la votul de la europarlamentare, care a fost decisiv un vot de blam acordat regimului de putere personală a domnului Liviu Dragnea, ar fi însemnat, simbolic, şi înfingerea ţăruşului mântuitor în inima moroiului şi a moroiţei care ne-au bântuit treizeci de ani. Mi-ar plăcea să fie aşa, dar cred că influenţa toxică a modelului Ceauşescu este prezentă, insidios, în straturi mult mai diverse şi mai complexe ale statului şi ale societăţii româneşti.

Deşi destul de rudimentr organizată, Fototeca online a comunismului românesc – proiect de cooperare între Arhivele Naţionale şi I.I.C.C.R (http://fototeca.iiccr.ro/) – conţine aproape două mii de fotografii în care apare Nicolae Ceauşescu, atât din dosarele Ceauşescu şi Gheorghiu-Dej, cât şi din cele ale fostului Institut de Istorie al PCR, şi aş îndemna pe oricine are răgaz să parcurgă acest fond unde apar o mulţime de fotografii personale, interzise înainte de 1989 sau de dovezi compromiţătoare care erau ţinute la "fondul secret" (cum ar fi, spre exemplu, clişeul #E017 cu cota 4/1944 care ni-l arată pe tânărul utecist Ceauşescu primind voios trupele sovietice invadatoare la intrarea în Bucureşti, pe Calea Colentina). Pentru noi, ieşenii, albumul special, color, cuprinzând vizita în Moldova şi Deltă din 1976 este de maxim interes (şi nu numai pentru un delicios instantaneu, #F018, în care Prim-secretarul de atunci al Iaşului o sorbea din ochi pe Tovarăşa pe care o va trimite în faţa plutonului de execuţie treisprezece ani mai târziu!). Pentru cei care ştiu să vadă, acest fond poate fi o bună ocazie de a scruta istoria postbelică şi o introducere în analiza societăţii postcomuniste ce ar putea oferi un început de explicaţie pentru neodihna sufletului şi spiritului fostului dictator, care mai bântuie încă societatea românească.

Am mai scris aici ce cred eu că au preluat conducătorii statului postcomunist de la Ceauşescu: Ion Iliescu, în ciuda şmecheriei sale retorice cu "ultimul pe listă" prin care încerca să se plaseze la antipodul cultului personalităîţii care ne sufocase două decenii şi jumătate, a păstrat primatul partidului în conducerea ţării. Chiar dacă, formal, a deschis piaţa politică mimând pluralismul, ceea ce a rezultat a fost nu atât spargerea monopolului politic, cât apariţia, vorba lui Alexandru Paleologu, "unei multitudini de PCR-uri". Tot la Iliescu rămâne şi reflexul laş al reprimării violente a contestaţiilor civice cu mobilizarea "gărzilor patriotice". Emil Constantinescu va rămâne pe vecie cu ambiţia caraghioasă de a fi considerat un "lider regional" tot astfel cum Ceauşescu se visa lider al ţărilor nealiniate după modelul idolului său, Iosip Broz Tito. Traian Băsescu, graţie experienţei sale nemijlocite, a fost singurul preşedinte care, opt ani din zece, a călărit serviciile secrete, utilizându-le pentru culegere de informaţii şi operaţiuni directe în "câmpul tactic", după voia sa, asemenea dictatorului. (Până când acestea l-au trântit din şa, cu tot cu protejata lui pe care visa, după modelul croat, să o facă a doua Kolinda.) Klaus Iohannis, după un început vioi în care, pentru prima oară după două decenii şi jumătate, consoarta preşedintelui reapărea pe scenă, împărţind cu soţul rolul de ţintă a fotografilor, a reînceput plimbările în străinătate şi reprezentarea internaţională atât de dragi cuplului dictatorial din trecut, a căror viaţă a fost petrecută în bună măsură în plimbări deghizate în "vizite de lucru la cel mai înalt nivel". Dar, la urma urmelor, acestea sunt lucruri omeneşti, în marea lor majoritate, şi nu văd de ce am face atâta caz de adierea modelului Ceauşescu la nivelul primilor oameni în stat. Ceea ce a rămăs, mult mai insidios şi toxic, cu un potenţial distructiv maxim pentru societatea românească e, de departe, promovarea imposturii, practicată de absolut toţi actorii politici din ultimii treizeci de ani. În locul plasării în punctele de decizie a oamenilor cu experienţă, care ştiu domeniul lor de activitate, au fost paraşutaţi comilitoni de partid, imbecili şi hoţi, a căror misiune a fost doar jefuirea avuţiei naţionale, corupţia pe proiecte mari şi infiltrarea instituţiilor cu clienţi politici, cu rude sau amante, de regulă pe salarii şi pensii indecente. Dezinvoltura cu care cvasi-majoritatea personajelor politice şi-au plagiat aşa zisele lucrări de doctorat sau şi-au cumpărat felurite diplome şi titluri academice false arată în ce măsură hoţia şi impostura sunt asociate la noi cu puterea şi impunitatea demonstrând că mecanismul infailibil al lui Ceauşescu de a promova proşti obedienţi în funcţii cheie nu a dispărut nici azi. Până când partidele politice nu vor plasa în poziţii de decizie oameni competenţi şi nu vor construi inteligent proiecte de viitor bazate pe analize profesioniste şi care să se integreze într-o viziune de dezvoltare viabilă vom rămâne tot la bunul plac al câte unui "geniu al Carpaţilor" (din acelaşi contingent politic transpartinic, dar cu tricouri de culori diferite) care, după capul lui sau după agenda mafiei care l-a propulsat la putere ne va ordona viaţa şi va cheltui banii împrumutaţi prosteşte care amanetează viitorul nepoţilor noştri. Aşa că, tânguind, vom continua să bocim galeş: "Ceauşescu n-o murituuuu/ Numa' o ţâră o hodinituuu…"! Dumnezeu să-i ierte!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor