Candidatul altora (I)

În pofida legendelor vehiculate de falşii patrioţi (grăbiţi azi să-şi scoată paşapoartele!), încă de la startul Operaţiunii Barbarossa, conducerea Germaniei naziste a fost nemulţumită de performanţele armatei române din teatrele de război. Dacă Hitler era perfect conştient de slaba înzestrare cu tehnică modernă de luptă a oştirii române, fuhrerul nădăjduia că măcar dorinţa românilor de a-şi elibera teritoriile cotropite de ruşi (Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei) le va insufla un spor de vitejie. Din păcate, dacă această vitejie se pare că a existat într-o oarecare măsură, ea a fost rapid înlocuită de crime de război după ce mareşalul Antonescu a decis continuarea ostilităţilor dincolo de Nistru – graniţa firească a României Mari. Capitolul „imperialismului” românesc, referitor la modul oribil în care autorităţile române au administrat Transnistria (teritoriul dintre Nistru şi Bug, cucerit la finele lui 1941, după ocuparea Odessei) este şi astăzi evitat de numeroşi istorici băştinaşi.

Pe lângă dotările insuficiente (era un război al tancurilor, dar noi nu deţineam nici tancuri, nici arme antitanc!), pe nemţi îi uimeau multe alte lucruri la armata română: corupţia generalizată de la vârf, slaba pregătire a răcanilor, absenţa camaraderiei între soldaţi, furtişagurile omniprezente, aroganţa ofiţerilor de carieră.

Un detaliu aparent minor demonstra blocarea armatei române în epoci de mult apuse. Astfel, majoritatea ofiţerilor erau urmăriţi la tot pasul de ordonanţe, adică de nişte militari mai prostuţi ce îndeplineau roluri de slugă. Le periau hainele şefilor, le curăţau arma, îi ajutau să se descalţe de cizme, le găteau şi îi culcau în pat după beţiile de pomină. În loc să lupte pentru ţară, aceşti oşteni îndeplineau doar numeroase sarcini casnice. În cazul lor, arma pe care ştiau să o utilizeze cu talent era măturoiul.

Cine a citit romane de război scrise după instalarea regimului comunist a descoperit că statutul ordonanţelor a fost falsificat în mod grosolan. Ţărani săraci la bază, deseori analfabeţi, adică beneficiind de o origine mai mult decât sănătoasă (în capul comuniştilor, evident!), ei au fost descrişi ulterior ca adevăraţi eroi ai războiului, printre puţinii care înţelegeau vremurile ce urmau să vină. În scurtele răgazuri avute la dispoziţie, ordonanţa medita la nedreptatea lumii, fiind convinsă că oropsiţii îşi vor rupe lanţurile robiei. Eventual, se făceau şi unele trimiteri, pline de emoţie, la ideile lui Marx, Engels, Lenin şi chiar la viziunea măreaţă a lui Stalin – unul dintre cei mai siniştri ucigaşi ai planetei.

Cu scuzele de rigoare pentru o atât de lungă introducere, ce are însă rostul ei, mie îmi vine în minte, ori de câte ori îl văd pe premierul Nicolae Ciucă, nu un general demn de poveste, ci o ordonanţă de pe vremuri. Mi-e foarte greu să cred că un astfel de individ, aparent limitat, greoi în exprimare, înconjurat de lichele, lipsit complet de autoritate şi de proiect, a putut fi şeful Marelui Stat Major. Ba chiar că a îndeplinit operaţiuni de luptă în zone fierbinţi precum Irak şi Afganistan, unde orice greşeală se poate solda cu pierderea de vieţi omeneşti.

S-ar putea afirma, pe bună dreptate, că aparenţele înşală, dar onoarea nu se negociază sub nicio formă. Intrând în politică, Ciucă şi-a încălcat în mod ruşinos cuvântul dat, de nepartizanat, iar prin anunţata sa cocoţare în fruntea PNL şi-l mai încalcă o dată, de data asta fără niciun fel de circumstanţe atenuante. Ca şi PSD, PNL a devenit de ani buni un uriaş grup infracţional. Această gaşcă nu doar că nu apară statul de pericolele interne şi externe, ci o vulnerabilizează cu fiecare lună care trece. Pentru România, nu ruşii, ci corupţia reprezintă adevărata primejdie „existenţială”.

Se vede lesne că liberalii au devenit preocupaţi doar de inventarea celor mai sigure modalităţi de a fura banii românilor. Toate afacerile cu statul cât de cât importante sunt trucate; se îmmulţesc legile strâmbe care protejează infractorii; cresc presiunile asupra celor care dezvăluie putreziciunea sistemului – a se vedea, printre altele, cazul Şercan; şi, fireşte, nu numai că nu descoperim vreun interes pentru reformele esenţiale, dar aparatul bugetar şi aşa ultragonflat de camarilele politice continuă să ia proporţii.

Strategia coaliţiei de la guvernare se limitează doar la cârpeli şi pomeni sociale, deşi acestea reprezintă taman genul de măsuri care vor îmbolnăvi tot mai grav economia şi societatea. Investiţiile încep să dispară de pe agenda guvernului, iar marile proiecte de infrastructură înregistrează întârzieri de ani de zile. În opinia mea, tergiversarea proiectului de exploatare a gazului din Marea Neagră, ce ne-ar fi scutit de atâtea probleme, miroase a trădare naţională. Ce faci Ciucă? Nu vezi cum mişună trădătorii sub nasul tău?

Culmea ridicolului s-a consemnat zilele trecute când, după ce au recunoscut dezastrul din economie, liderii coaliţiei s-au lăudat că e pentru prima oară când o criză economică nu mai ia pe nepregătite guvernanţii şi populaţia. De data asta, un amplu plan de măsuri sociale este deja pus la punct.

Bă, necamarazilor, criza a venit de vreo trei ani, de când pandemia a surprins economia naţională profund afectată de măsurile pernicioase luate vreme de opt ani de PSD. De asta behăia indignat Iohannis, cu nici doi ani în urmă, fiindcă ştia cât rău au făcut României pesediştii după anul 2012. S-a răzbunat nu lăsând neisprăvita de justiţie să-şi facă treaba, ci cooptând PSD la guvernare. Bravo, comandante! Aşa comandant, aşa ordonanţă!