Capitalism discursiv

Guvernată de principiul economiei, maşinăria discursivă de uz cotidian funcţionează eficient în măsura în care se întreţine un echilibru dinamic între resurse şi nevoi. Altfel spus, bogăţia de resurse aflate la dispoziţia unui vorbitor este pusă în balanţă cu priceperea acestuia de a întrebuinţa cu chibzuinţă "materia primă" a limbajului, astfel încât să putem comunica comod şi eficient. Dar omul este atât o fiinţă socială binecuvântată cu harul de gândi şi cu darul de vorbi, cât şi o creatură care poate spune orice fără a zice, în fond, nimic.

Despre economia tranzacţiilor discursive s-a scris cu interes şi cu pricepere încă din timpuri străvechi, iar simpla trecere în revistă a celor mai importante modelări ar depăşi cu mult mizele textului de faţă. Prin urmare, e mai simplu să dezvăluim chiar miezul poveştii.

Prin anii ’80, un lingvist britanic cu minte scânteietoare şi condei ascuţit a publicat o lucrare de referinţă care, dacă ar fi fost tradusă în româneşte, s-ar fi intitulat Principii de pragmatică. Autorul lucrării se numea Geoffrey Leech (1936-2014), iar în inima cărţii cu mii şi mii de citări în toată lumea creştea o temă aparent măruntă, fragilă, aparent neverosimilă: politeţea. Pe scurt, învăţatul britanic considera, ca şi alţi specialişti, că actele noastre de limbaj au ca repere cooperarea şi politeţea. Vorbind, arătăm că ne înţelegem şi ne respectăm unii pe alţii. Totuşi, spre deosebire de concepţiile altor lingvişti, Geoffrey Leech angaja în demonstraţie o viziune proaspătă, conturată în termenii raportului cost–beneficiu şi, la prima vedere, capitalismul discursiv descris în lucrare pare simplu: dăruind, vei dobândi. Prin urmare, conversaţia dintre doi oameni este cu atât mai plăcută şi mai de folos cu cât fiecare dintre protagonişti investeşte mai multe resurse menite să asigure beneficiul celuilalt. Vorba dulce mult aduce.

În economia comunicării, şase repere, numite maxime, pot fi urmărite pentru a evalua eficienţa şi eleganţa producţiilor noastre discursive: tactul, generozitatea, modestia, aprobarea, acordul şi simpatia. Maxima tactului dezvăluie că un vorbitor atent şi delicat are multe de câştigat şi puţine de pierdut. Maxima generozităţii semnalează că lauda de sine nu miroase a bine. Maxima modestiei presupune punerea în valoare a interlocutorului, iar cea a aprobării reflectă creditul discursiv pe care îl acordăm cuiva. Acordul şi simpatia sunt maxime ale reciprocităţii. Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i zice. Iată, în viziunea lui Leech, ingredientele pragmatice ale conversaţiilor de succes: amabilitate, cumpătare, decenţă, încredere, bunăvoinţă şi deschidere.

În contrast cu această teorie suplă şi optimistă, piaţa economică a discursului public pare a ne înfăţişa un tablou à l’envers. Modelul dominant care însufleţeşte multe emisiuni de televiziune urmărite de milioane de telespectatori pare croit după scenariul unui asediu absurd. Încă dinainte de a se declanşa, "dialogul" presupune încleştare, ostilitate, conflict. Înţeleasă prin prisma micului ecran, reţeta unei convorbiri de succes pendulează între diplomaţia unui club de ţaţe şi insulta prost camuflată sub pretextul pamfletului. De multe ori, este considerată naturală, autentică şi victorioasă conduita discursivă călăuzită de incisivitate nesăbuită şi inutilă, dezmăţ verbal, obrăznicie altoită cu tupeu sau amplificată de nerozie, neîncredere cu accente patologice, intoleranţă şi opacitate. Privit în oglinda retorică a vorbei de duh "lume multă, oameni puţini", acest soi de teribilism discursiv seamănă vânt şi culege furtună.

Imitat, prelucrat şi răspândit în masa de vorbitori, acest stil cioturos de a comunica are urmări nefaste dintre cele mai felurite, de la ecolalia care macină schimburile de mesaje realizate prin intermediul reţelelor de socializare la coprolalia care însoţeşte ca un duh malefic monologul amabil dintre şoferi. În capitalismul discursiv al viitorului, tactul, generozitatea, modestia, aprobarea, acordul şi simpatia vor fi cele mai aspre jigniri adresate cuiva. Instinctul îmi spune că politeţea îi va scoate pe mulţi din minţi.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi