Cartea agresivităţii globale

La ora la care acest articol este transmis redacţiei, criza ruso-ucraineană este în plină desfăşurare. Uniunea Europeană a anunţat coordonatele de bază ale sancţiunilor ce urmează a fi impuse Moscovei, în urma recunoaşterii autoproclamatelor „republici populare” Doneţk şi Luhansk. La fel a procedat şi Regatul Unit, care a venit deja cu o formă mai precisă a sancţiunilor, iar până ce textul va intra în atenţia cititorilor, în noaptea de marţi spre miercuri, ar putea apărea şi noi veşti de la Washington, americanii urmând a completa sancţiunile deja anunţate luni. În cele ce urmează, vor fi prezentate, succint şi fără pretenţii analitice, câteva observaţii legate de evoluţiile recente din această criză, începută în primăvara anului 2014.

În primul rând, nu vorbim de o „problemă ucraineană” izolată, ci de un dosar încadrat în încercarea mai amplă a Moscovei de a-şi etala puterea în sistemul internaţional, fără preocupări pentru drept sau moralitate. Acest episod nu poate fi înţeles separat de cele din 2014-2015 (Crimeea, Donbas), de intervenţia în Siria din 2015, de alinierea tot mai pronunţată cu Beijingul şi de multe alte acţiuni, de mai mică amploare, menite să contreze şi să provoace SUA şi, în general, Occidentul – a se vedea sprijinul deschis pentru banditismul de stat din Belarus sau trimiterea de trupe în sprijinul regimului din Kazahstan. Desigur că tema Ucrainei, aşa cum s-a întâmplat şi cu Georgia în 2008, are o rezonanţă specială, pentru că regimul Putin îşi doreşte să resusciteze trecutul de superputere al URSS. Belarus, Kazahstan şi Ucraina sunt republicile care, în 1991, alături de Rusia lui Boris Elţîn, parafau desfiinţarea URSS.

În al doilea rând, inserarea crizei ruso-ucrainene în acest context mai larg ajută la găsirea răspunsului la întrebarea „de ce acum?”, care trebuie să urmeze după „de ce?”. Ucraina nu era ieri mai aproape de NATO decât în urmă cu doi sau cinci ani, acordurile de la Minsk îngheţaseră cu acceptul tacit al tuturor părţilor, controlul asupra Crimeei şi cel indirect asupra Donbasului erau tolerate (deşi nu recunoscute) de occidentali – şi aşa mai departe. Nici argumentele de politică internă nu sunt solide: sigur că declanşarea crizei îi va strânge pe cei mai mulţi ruşi „în jurul steagului” şi vor scădea în relevanţă puţinele voci de opoziţie, dar nu se poate spune că Vladimir Putin avea probleme interne atât de mari încât era nevoie de o criză externă pentru a-l relegitima. Astfel de procese se întâmplă frecvent, dar nu acesta pare a fi argumentul decisiv.

S-a întâmplat acum pentru că la Kremlin s-a ajuns la stadiul în care nicio oportunitate de extindere sau expansiune nu mai este trecută cu vederea, atât de mare este dorinţa de a se consacra revenirea Rusiei în prim-plan. În 2014-2015, obiectivul blocării procesului de apropiere a Ucrainei de UE părea rezonabil, iar liderii ruşi sperau că dezamăgirea cetăţenilor va provoca instabilitate şi, în final, va propulsa la putere forţe favorabile reîntoarcerii în orbita Rusiei. A fost, ştim bine, un calcul greşit: în ciuda problemelor multe şi mari cu care se confruntă economia şi politica Ucrainei, puţini sunt cei ce doresc abandonarea orientării pro-occidentale. Acum, confruntată cu fermitatea cetăţenilor ucraineni şi cu reacţia neaşteptat de solidară a Occidentului, Moscova se vede în situaţia de a-şi concretiza ameninţările, pentru a nu părea nehotărâtă sau, mai rău, vulnerabilă în ochii puţinilor săi prieteni din sistemul internaţional.

Pe de altă parte, s-ar putea ca liderii ruşi să fi interpretat eronat semnalele pe care le transmite permanent mediul politico-economic internaţional. Enunţarea, cu subiect şi predicat, a unor revendicări pe care Moscova le are de multă vreme părea oportună acum, pe fondul antantei tot mai cordiale cu China, al crizei de încredere ce afectase tabăra occidentală după retragerea precipitată din Afganistan şi, deloc imposibil, pe fondul impresiilor despre administraţia Biden şi capacitatea ei de a coordona reacţiile Occidentului. Ideea de a cupla pretenţiile globale cu dosare regionale nu este deloc nouă în politica mondială – putem reanaliza comportamentul Germaniei naziste din anii 1938-1939. Tot comparaţiile de acest gen ne ajută să sesizăm nivelul sporit de agresivitate generat de vocabularul utilizat în privinţa Ucrainei (statalitatea acesteia ar fi o „eroare a istoriei”, autorităţile sunt „vinovate de genocid”). Ceea ce se poate spune, în aceste condiţii, este că recunoaşterea sau chiar încorporarea pseudorepublicilor Doneţk şi Luhansk nu poate reprezenta un sfârşit al crizei. Drama continuă, important este să nu se transforme în tragedie.