Cartea şi „lectura lumii”

Cum să nu se facă percepută, direct sau indirect, o atare interogaţie la un Festival de Poezie, la un Târg de Carte, ca de pildă Librex – Primăvara Cărţilor la Iaşi (15 – 19 mai), confluente într-un spaţiu prin excelenţă al alegerii şi preferinţelor, aşadar şi al motivaţiilor în materie de cărţi, de lectură a lor şi de "profit" al acesteia pentru cititor?

Daniela Zeca-Buzura a decis să dea unei asemenea problematici mereu de actualitate (vocabulă trimiţând aici, neîndoielnic, la utilitatea, la folosul lecturii, ca act asumat lucid), o turnură interogativă, de răspântie între da şi nu: Literatura va schimba sau nu lumea? Astfel că, în deschiderea expunerii sale şi-a luat numeroase precauţii retorice, inclusiv de ordinul unei tentative de oarecare atenuare a patosului disjunctiv-interogativ, bănuit a fi imprimat temei sale prin formularea dată ei. La urma urmelor, s-ar putea găsi şi unele dovezi de impact direct (şi distinct precizat) al literaturii ca ficţiune asupra realului lumii: de pildă, cel al dezvăluirilor datorate lui Dickens, asupra "închisorii datornicilor" sau impulsul dat de Nora a lui Ibsen atâtor prizoniere, până atunci, în case "ale păpuşilor"…, dar nu de astfel de probe ale unor efecte mentalitare, psihosociale, concrete şi imediate, nu de ele ţine esenţa unei asemenea teme de dezbatere, de vreme ce ele indică, cel mult, câte ceva anume schimbat în lume, da, graţie lor, dar încă departe de a pune semnul egalităţii între aşa ceva şi de cealaltă parte, tot ce ar putea să însemne, cu adevărat, a schimba lumea însăşi (şi nu doar câte ceva din realitatea ei), deci în esenţa acesteia şi deloc limitativ.

Poate că dificultatea aparte a întrebării şi a ipotezelor de răspuns vine din chiar grandoarea şi complexitatea temei, mai cu seamă din sugestia ei de dramatică bifurcaţie, puse în cumpănă cu mai degrabă impactul discret-modelator al lecturii asupra cititorului. Pentru că nimic nu e mai departe de o retorică moralizantă menită să educe, de orice soi de "catehism" al virtuţilor vs. ispita "păcatelor", decât imaginarul artei literare, care îşi datorează seducţia nu doar primatului lui delectare asupra lui docere, dar şi – mai cu seamă – căilor, eşafodajelor şi "ricoşeurilor" de-a dreptul paradoxale, adesea, prin care se ajunge la o rafinare de profunzime a fiinţei "receptorului", a calităţii persoanei sale, inclusiv pe dimensiunea morală proprie acesteia. "Şcoala" implicită relaţiei cititorului cu "lumile ficţionale" (fictional worlds) ale lecturilor sale e mai bogată, mai larg-cuprinzătoare decât cea a realului în marginile existenţei sale, structura unui mare şi dens roman sau a unei capodopere dramaturgice, orizontul ontologic al marii poezii, ele au puterea de a atinge adâncul fiinţei noastre umane, setul ei de valori-reper definitorii şi mereu de supus unei tensiuni revigoratoare, adică tocmai stratul decisiv, esenţial de care depinde acea realitate ameliorabilă a lumii, aşa cum o ţintea întrebarea în discuţie. E vorba de calitatea omenescului nostru, a persoanei irepetabile, cu lumini şi umbre ale sale, imagine problematizată a omului autentic, revelat sieşi în climatul şi spiritul lui a fi, nu al vreunor "înlocuitori" şi surogate sau iluzii de aşa ceva. Literatura şi artele testează şi fortifică o inteligenţă, o sensibilitate şi, pe temelia lor, o demnitate, ale omului, nemanipulabile, apărate prin subtilitate şi profunzime, desigur într-un context de încă mai mare deschidere şi suprem-sintetizator, cel al culturii: idei, cunoaştere, interogaţie, vectori ai unui proces de edificare interioară, deloc linear şi "confortabil", adesea tatonant, expus chiar unor erori şi capcane, din care se iese îmbogăţit şi maturizat. Rezultatul e o capacitate de receptare selectivă, critică, a lumii, a ipostazelor omenescului şi a valorii experienţelor existenţei, ca sens câştigat.

Daniela Zeca-Buzura a ales bine "tiparul" ficţional al celor O mie şi una de nopţi ale Şeherezadei ca pe o mare metaforă a puterii imaginarului de a interveni, cu seducţia artei ce-i deschide calea către mintea şi sufletul "receptorului". Sumbra soartă hărăzită de sultanul înşelat (şi dezamăgit în dragoste) atâtor altor mirese de o singură noapte rămâne undeva în trecut, nesaţul ascultării poveştii e mai irezistibil decât legământul de cruzime răzbunătoare, pedepsitoare, făcut sieşi de către cel ce deţine puterea în real. Farmecul ficţiunii se dovedeşte eficient, pe căi doar ale ei, în ordinea realităţii-cadru, "povestea" îşi întoarce tâlcul şi efectul asupra lumii: şi asta tocmai pentru că nevoia de poveste, de imaginar, nu este "refugiu" şi nici doar superficial loisir, ci intrare în comunicare, dar delectabil, cu preţioase esenţe, modelatoare de fiinţă. Aşa că lectura imaginarului conduce la o altfel de "lectură", nuanţată şi de profunzime: a lumii.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar