Câte am putut uita într-o sută de ani. Cum a fost devastat Mausoleul Eroilor din Galata

Oamenii nu voiau decât să vină vremea destul de bună ca să-şi poată ara câmpurile, dar apăruse o foarte mare problemă în zonele de front; pământul devenise groapă comună, un cimitir al trupelor căzute, nerevendicate şi în patru ani de conflict – necunoscute. A fost dată o lege a rechiziţiilor pământurilor unde au avut loc bătălii, dar exista în continuare temerea că mormintele erau profanate: oamenii, totuşi, voiau să-şi cultive pământurile şi să trăiască de pe urma acelor culturi.

De aceea, în România a fost consacrată în 1920 ziua Înălţării ca fiind Ziua Eroilor, care se păstrează până astăzi, iar învăţătorii şi preoţii din zonele rurale au mers şi au identificat acele câmpuri unde au avut loc bătălii, aşa numitele morminte naţionale, şi astfel a început o operaţiune naţională de adunarea osemintelor ostaşilor în mausolee şi în osuare. S-a născut astfel un cult al devoţiunii faţă de eroi pe care comunismul l-a strivit şi l-a dezbrăcat de identitate, iar astăzi, la 100 de ani de la Marele Război, vorbim doar de cifre şi de numere – sute de mii de morţi, ba de tifos, ba pe front, ba în lagăre. Nu vorbim de oamenii care au luptat şi de eroi, decât în prea puţine cazuri.

Însă memoria scurtată artificial de comunism şi exacerbată pe alocuri de ceremoniile pompoase din timpul regimului a mai avut un efect foarte trist pentru devenirea noastră ca naţiune. Oamenii au început să uite, voit sau nu, că acele monumente consacrate Primului Război Mondial pe care le vedem peste tot în ţară nu sunt doar construcţii de beton de scurtă amintire: ci adăpostesc cripte cu oasele a zecii de mii de morţi, de toate naţionalităţile, care au luptat şi au murit în conflict.

Dar aceeaşi ţară lipită practic cu voinţă şi aracet, mâncată de sărăcie şi de lipsa căilor de comunicare între provinciile tradiţionale, s-a luptat ca mormintele ostaşilor indiferent de naţionalitate să nu fie profanate, uită astăzi de ce a ridicat acele monumente. S-a descoperit, după Revoluţie, că Mausoleul Eroilor din Iaşi, din Galata, care adăposteşte rămăşiţele a 6.000 de ostaşi, a fost devalizat de parcă ar fi fost o prolifică fabrică rămasă în paragină la ieşirea din comunism. Din monumentul construit după schiţele lui Henri Coandă au fost furate cel puţin 400 de cruci, terenul de deasupra folosit pe post de grădină de zarzavaturi şi s-au construit case de jur împrejurul său. Puţine monumente de după primul război din Iaşi au stârnit, la momentul construirii, un mai mare sentiment de mândrie naţională. Şi monument care, la fel ca Arcul de Triumf din Bucureşti, ca Mausoleul de la Mărăşeşti, a fost ridicat după o subscripţie publică, în multe cazuri lansate chiar de soldaţii supravieţuitori ai conflictului armat, din soldele primite.

La 100 de ani de la încheierea războiului, într-un festivism adesea deşănţat, am uitat multe lucruri care trebuiau comemorate, nu celebrate. Cum am uitat de morţii din război, am uitat şi de copiii lor, orfanii. La încheierea Marelui Război, Olga Sturdza, fiica fostului principe Alexandru Mavrocordat, a înfiinţat Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război – a celor 360.000 de copii rămaşi fără părinţi în urma conflictelor. În mai puţin de doi ani de la încheierea războiului, câteva mii de orfani au murit doar pentru că nu a avut cine să îi îngrijească. Olga Sturdza a pornit de la Iaşi modelul societăţilor şi le-a răspândit în toată ţara, donându-şi la Iaşi conacul, care mai poate fi văzut şi astăzi în Miroslava, dacă nu-l dărâmă vreo ninsoare mai puternică, pentru a fi înfiinţat în locul său un orfelinat. În semn de recunoaştere, în perioada interbelică, şcoala agricolă care funcţiona în Miroslava în purta numele. Astăzi, Liceul Agricol de acolo se numeşte Mihail Kogălniceanu.

În puţin mai mult de o săptămână, încheiem oficial Anul Centenarului, chiar dacă unirea ne-a fost recunoscută abia la finalul Conferinţei de Pace de la Paris, culminând cu momentul încoronării regelui Ferdinand la 1922, la Alba-Iulia. Dacă în 100 de ani am uitat lucruri de bun simţ naţional, după care trebuie să săpăm în cărţile de istorie, ce se va alege de poporul care-şi uită istoria, generaţie cu generaţie, peste încă un veac?