Codul de legi

"Imperiile clădite de asirieni şi babilonieni în Antichitate sau marile hanate mongole din secolele XIII-XIV au avut o istorie scurtă pentru că s-au clădit pe jefuirea populaţiilor cucerite şi pe un sistem al comerţului ruinător din punct de vedere economic pentru toţi partenerii lor. Imperiul roman şi cel chinez, pe de altă parte, au avut durate foarte lungi de viaţă tocmai pentru că au ştiut de la bun început că un sistem comercial eficient aduce mai multe venituri pe termen lung decât jefuirea fără milă a unei provincii nou-cucerite", scrie părintele Adrian Agachi în ziarul Lumina.

Nimic mai adevărat decât aceste observaţii. Şi totuşi, atât istoria asiro-babilonienilor, cât şi cea a hanatelor mongole, dincolo de cruzimea faptelor ce au dus la naşterea acestor imperii, ascund în interiorul lor lucruri neaşteptate, la care merită să medităm. Epopeea lui Ghilgameş, Codul lui Hammurabi, dar şi relatările despre Grădinile Semiramidei, una dintre cele şapte minuni ale lumii, iată doar trei din marile realizări ale lumii babiloniene ce au rămas înscrise în patrimoniul istoriei umanităţii până azi. Epopeea lui Ghilgameş e o capodoperă care nu şi-a pierdut nici astăzi actualitatea. După cum nu şi-a pierdut actualitatea nici Codul de legi al lui Hammurabi.

În concepţia asiro-babiloniană, Codul de legi avea o origine sacră, fiind transmis de către zei regelui Hammurabi, cu scopul de-a institui un cadru necesar păstrării ordinii morale în societate. Codul a fost scris în jurul anului 1760 î.Hr., fiind compus dintr-un Prolog, urmat de 282 de articole de lege şi un Epilog. Textul a fost săpat pe o stelă din diorit având o lungime de 2,25 metri. În prezent, această stelă se află expusă la Muzeul Louvre din Paris, copiile ei putând fi găsite la Muzeul Pergamon din Berlin şi la Muzeul de Istorie Naturală din New York.

Codul lui Hammurabi avea un caracter imuabil. Orice abateri de la litera şi spiritul lui deveneau nocive pentru întreaga societate. Pedepsele acestui cod erau extrem de dure; chiar şi pentru greşeli aparent minore, pedepsele erau mari; tăierea mâinilor în caz de furt; tăierea limbii în caz de minciună, a urechilor în cazul colportării. Scopul lor urmărea asanarea vieţii sociale şi morale a întregii societăţi. Unele dintre aceste pedepse se mai practică şi azi în Orientul mijlociu.

Pe undeva legea morală a asiro-babilonienilor expusă, desigur, într-un limbaj brut, ne aminteşte şi de preceptele lui Kant. Cerul înstelat îl stăpâneau atunci zeii, care vegheau asupra legii morale pe pământ.

Pe lângă paragrafele ce amintesc de legea talionului din Vechiul testament, pe tăbliţele de lut ars asiro-babiloniene putem citit nu numai rechizitorii şi sentinţe, ci vom putea descoperi, dacă le vom parcurge cu atenţie, semnele şi îndemnuri de pocăinţă. Unele dintre ele sunt spovedanii ce ne trimit cu gândul la un Pateric incipient, dar şi la scrierile lui Dostoievski. Spovedania nu devenise încă o normă de confesiune practicată de bisericile creştine, era doar o simplă formă de examinare a conştiinţe umane, precum textul de mai jos:

"L-ai despărţit pe tată de fiu?
Ai despărţit mamă de fiică?
Ai despărţit frate de frate?
Ai despărţit camarad de camarad?
…
Ai spus Da în loc de Nu?
Ai spus Nu în loc de Da?
…

A pătruns el în casa aproapelui?
S-a apropiat el de soţia aproapelui?
A vărsat el sângele aproapelui?"

Dar iată câteva precepte stipulate în Codul de legi al lui Hammurabi, care, în ciuda presiunilor legislative din ce în ce mai halucinante pe care le trăim, şi-au păstrat actualitatea: "Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât. Dacă cineva acuză pe altcineva, şi poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani. Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedeşte că a greşit, va fi pus să plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, şi nu i se va permite să mai judece".

Prin urmare, găsim aici stipulat şi paragraful legat de responsabilitatea şi imunitatea magistraţilor, pentru care se duc atâta lupte în Parlamentul României. Judecătorul asiro-babilonian nu era mai presus de lege. Deasupra lui atârna sabia lui Damocles. O sentinţă eronată îl deposeda de avere, îi scurta cariera, iar uneori îi scurta şi viaţa. După aproape patru milenii de la apariţia codului lui Hammurabi, magistraţii din România se bucură de toate privilegiile oferite de sistem (salarii extravagante, pensii speciale etc., etc), şi nu răspund în faţa legii pentru erorile comise. Mai mult decât atât, se bucură şi de protecţia societăţii civile. Dovadă: demonstraţiile din piaţa publică ale tinerilor de la rezist şi miile de postări de pe facebook care sprijină sistemul actual juridic instituit de magistraţi.

Dar să ne întoarcem la trecut: imperiul asiro-babilonian, chiar dacă a avut o durată de viaţă scurtă, a lăsat urme adânci în cultura şi istoria omenirii. Legile după care a fost clădit s-au perindat în timp, luând diverse forme. La fel s-a întâmplat şi cu marile hanate mongole, despre care aminteşte distinsul preot Adrian Agachi în revista Lumina. Vastul imperiu al lui Ginghis Han s-a născut, aproape, din nimic. Faţă de ceilalţi mari cuceritori ai lumii care au fost nişte oameni extrem de cultivaţi – Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Napoleon -, Ginghis Han a fost un simplu cioban, care, fiind analfabet, avea puţine noţiuni (transmise doar pe cale orală) despre geografia, istoria şi cultura popoarelor pe care le-a cucerit prin geniul şi voinţa sa. Dincolo însă de statura sa de cuceritor şi stăpân al lumii, Ginghis Han a fost extrem de tolerant faţă de alte religii sau filozofii, ascultând cu atenţie atât pe oameni simpli, pe soldaţi, dar şi înţelepţii şi sacerdoţii cu care a venit în contact. Imperiu său întins pe o suprafaţă de peste 33 de milioane de kilometri pătraţi a fost administrat cu înţelepciune şi pricepere. Marele cuceritor a dus o politică echilibrată în ceea priveşte tributul plătit de populaţiile pe care le-a supus prin cruzime şi prin forţă. Lui i se atribuie, de pildă, preceptul care are la bază un principiu economic cât se poate de sănătos: "Eu nu vreau ca oile mele să fie tunse de şapte ori". Aceasta fiindcă, dacă vor fi tunse la sânge, lâna lor nu va mai avea putere să se regenereze. Preceptul se referă, desigur, la tributul plătit de populaţiile cucerite.

De altfel, legat tot de economie, Ginghis Han a descoperit, cu câteva secole înaintea matematicianului şi călugărului franciscan Luca Pacioli, principiile care stau la baza contabilităţii în partidă dublă. Ginghis Han a contribuit la dezvoltarea schimburilor de mărfuri dintre Orient şi Occident, stabilind noi rute comerciale; a înfiinţat primele poştalioane, situate fiecare la distanţă 40 de kilometri.

Sigur că Imperiul roman şi cel chinez au durat foarte mult în timp, tocmai pentru că s-au bazat pe principiul că "un sistem comercial eficient aduce – cum spune autorul articolului din Lumina – mai multe venituri pe termen lung decât jefuirea fără milă a unei provincii nou-cucerite", cum au făcut-o, cu excepţiile de rigoare, asirienii, babilonienii sau mongolii.

Principiile părintelui Agachi referitoare la marile imperii din trecut expuse în ziarul Lumina sunt valabile şi azi. Dacă privim, de pildă, cu atenţie şi fără părtinire la modul cum se configurează noua Europă, atunci vom ajunge la concluzii nu tocmai optimiste. Şi iată de ce: după căderea zidului Berlinului, creşterea economică a ţărilor vest-europene s-a făcut pe spatele ţărilor din fostul lagăr socialist. Totul s-a pompat spre centru, resurse, forţă de muncă etc., etc., falimentarea industriilor, a agriculturii, astfel încât o parte dintre ţările din Est, din pricina economiilor precare,încep să devină o povară pentru ţările din Vest. Economia lor se dezvoltă prin ajutorul acordat de la centru. Or, pentru a fi viabil pe termen lung, modelul trebuia să fie altfel. Fiecare ţară din Est trebuia să se dezvolte în funcţie de specificul şi resursele ei interne, nu printr-un dictat venit dinafară. S-a pus, în dezvoltarea aceasta, mai mult accent pe legislaţie decât pe ridicarea economiei. Cu alte cuvinte, a fost pus carul înaintea boilor. Dar cu ce consecinţe, vom vedea în timp.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist