Colecţionarul DIG

Era în compania unui prieten italian comun, Tullio, devenit de multă vreme un obişnuit al anticariatului, familiar multora dintre cei care nu călcau doar întâmplător pragul oazei de linişte, de altfel de muzică, adesea de poezie, între cărţi, icoane, obiecte retro, tablouri, vitrine, păstorită cu doar rare şi pasagere „anabase” ale proprietarului-comersant şi locatar totodată.

Îi plăcea să fie amfitrion, gazdă primitoare, fără nici un fel de câştig sau avantaj pragmatic. Cred, înainte de toate, dintr-o nevoie autentică de sociabilitate şi companie, poate, măcar într-o măsură, şi din înclinarea colecţionarului abil şi cu fler, care era, către conversaţia-mănunchi, pe versantul său cel puţin, de dar moldovenesc al povestirii haz nemţean şi destulă informaţie culturală, adesea surprinzătoare prin detalii şi pitoresc, cum numai autodidacţii inteligenţi şi pasionaţi, lor înşişi călăuze pe itinerarii de lecturi, voit nesistematice (cu marile excepţii Eminescu şi Bonaparte), de ce nu şi capricioase sau nărăvaşe incursiuni de cititor fără vreun program, nici măcar autoimpus. Ascultându-l, de atâtea ori, povestind din câte trăise, văzuse, auzise, simţise omul DIG, colecţionarul, nărăvitul la cărţi rare şi frumuseţe, totodată discret şi prompt protector generos al multor talente tinere, abia în prag de înmugurire, muzicale, actoriceşti, literare, cărora anticariatul său le era când spaţiu de repetiţii şi exersare, când scenă de „antrenament”, cu public, contra tracului unor prime întâlniri cu auditoriul sau spectatorii. Merita să-l asculţi, avea şi în sonoritatea glasului său accentul unei afabilităţi fireşti, de taifas al Moldovei. Nu mima pasiunea pentru lumina cărţii, îi era organică şi cu atât mai impresionantă, cu cât soarta tocmai ochii-i lovise de timpuriu, privaţiuni şi dificultăţi din care, paradoxal şi nu prea, făcuse tocmai pragul unei vocaţii de cititor-anticar, iubitor de poezie, pasionat de Eminescu, o calitate pe care nimeni nu i-ar putea-o contesta sau minimaliza.

Rodul ei a crescut în colecţiile sale, vestită fiind cea consacrată lui Eminescu, la temelia căreia a fost nu puţin efort, de toate soiurile, consum de energie, de iscusinţă a descoperirii deţinătorilor de valori şi tact al abordării acestora. O împlinire a visului său de timpuriu mijit şi urmat statornic până la capăt. Cu tot ce însemna aşa ceva, dar mai cu seamă perseverenţa, tenacitatea, la nevoie îndărătnicia, pe care nu puţini le văd ca pe un set de exigenţe definitorii pentru o atare pasiune şi nu greşesc deloc evaluând-o, în sinteza lor, fără nimic jignitor, drept o frumoasă şi nobilă „nebunie”. I-a adus o recunoaştere şi preţuire şi din partea multor cărturari şi specialişti, din ţară şi de peste hotare, însă ceea ce era confirmarea supremă a unei vocaţii de colecţionar de elită era satisfacţia de care-l simţeai pătruns, în propria-i fiinţă, chiar dacă astfel de recunoaşteri nu s-ar fi produs. Era şi dornic să împartă cu alţii acest gen special de satisfacţii şi bucurii. Expoziţii, unele itinerante, şi nu puţine donaţii de carte ale anticarului, făcute ba la Tg. Neamţ, şcolilor, elevilor, ba peste Prut, ba unor comunităţi româneşti din Italia, sau ca invitat-expozant la sediul UE de la Bruxelles.

Pe lângă colecţii, anticarul era şi posesorul unei biblioteci bogate, din care şi proveneau generoasele sale donaţii, în care am văzut întotdeauna o notă de înduioşare pentru copiii din mediul rural, în special, şi pentru înălţarea lor prin lectură. Aşa cum şi protecţia acordată unor ucenici înzestraţi pentru arte, muzică, teatru, literatură, care găseau în el un prieten ocrotitor şi fără ştaif. La fel era amfitrionul lunar, de primă duminică, al celui mai cunoscut şi vechi Cenaclu de umor, epigramă şi creaţie literară, realizator şi al revistei „Scârţ”, al cărei laborator era tot anticariatul lui DIG. Implicit, semne de afinităţi cu zestrea de boemă literar-artistică a Iaşului interbelic şi figuri proeminente ca faimosul Păstorel sau sonetistul Mihai Codreanu, ai căror urmaşi sunt stâlpii pomenitului cenaclu: dacă nu dau nume, n-o fac decât din teama de a nu omite vreun nume dintre cele care excelează deopotrivă în proba de concizie a catrenului epigramistic, ca şi în proza umoristică sau în foarte exigente forme fixe de poezie.

Pe câţi copii şi adolescenţi talentaţi, mulţi deveniţi studenţi la UNAGE, nu i-am ascultat cântând (voci, instrumente), recitând sau făcând ucenicie de actori, la DIG? Şi de câte ori nu era vorba chiar de concerte în toată regula, ca de pildă cele periodice ale cantautorului Valter Ghicolescu, profesor de matematică, cu studii la Iaşi, stabilit la Constanţa, cu care am participat şi la un Festival Sorescu, la Râmnicu Vâlcea? Lansări de carte şi dezbateri literar-artistice onorate de scriitori proeminenţi, universitari, editori, jurnalişti, Horia Zilieru sau mai tânărul Val Talpalaru, între numeroşi alţii. Recita şi el, gazda, din Eminescu, sau citea de pe pagini dactilografiate cu caractere mari, pentru vederea sa monoculară, şi ea diminuată. Câte unii îl abordau cu familiarul „Mitică”, eu unul niciodată, din motive de „nenea Iancu”, desigur. Fie simplu, Dumitru, fie câteodată, ceva mai în glumă, „Boss”. Mai adaug, în fine, ceva: nu-mi amintesc să-l fi auzit, eu cu urechile mele, erijându-se vreodată în „eminescolog”, ba chiar, dimpotrivă, avea ironiile lui la o atare acoladă ademenitoare, venind dinspre cine ştie cine. De fapt îi ajungea blazonul de Colecţionar. Aşa că nu mi-l pot imagina, nici acum, odată trecut Dincolo, decât tot pradă, şi acolo, statornicei sale pasiuni – sau „nebunii” – de o viaţă de om, cea a iubirii de carte, de frumuseţe, bucurii ale ochiului şi inimii. Ca şi cum, iată, după ce ochii i s-au închis şi inima şi-a oprit bătăile, n-ar putea fi, pentru unul ca Dumitru Grumăzescu, nimic altceva care să i se potrivească mai bine decât o cerească, eternă, borgesiană bibliotecă-paradis. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, critic şi istoric literar